EN|||DE|||FR|||RO

ACARETURI ŞI ALTE CONSTRUCŢII

Casa este, desigur, cea mai importantă construcţie dintr-o gospodărie, dar nu singura. Ea este înconjurată de o sumedenie de alte construcţii de diferite tipuri, forme şi dimensiuni, îndeplinind diverse funcţii economice, iar aceste funcţii sunt numeroase într-o zonă ca Mehedinţiul, caracterizată printr-o economie complexă în care, alături de agricultură şi creşterea vitelor, se practică şi viticultura, pomicultura, pentru a ne limita numai la cele mai importante, în afară de acestea mai există şi alte categorii de construcţii adăpostind activităţi nelegate de o anume gospodărie, ci deservind un grup de gospodării sau chiar tot satul, cum ar fi, de pildă, morile şi pivele. Iată deci o gamă variată de construcţii asupra cărora trebuie să arun¬căm o privire cît de sumară, pentru a avea o imagine completă despre arhitectura populară mehedinţeană, uneori tocmai în aceste construcţii ieşind la iveală unele particularităţi extrem de interesante.

Iată cum arată o gospodărie de mijlocaş, a lui Gheorghe Doman, din Cerna Vîrf : in¬trarea în gospodărie se face printr-o poartă cu trei stîlpi de lemn ; imediat în dreapta intrării se află patului pentru porumb construit din şipci de lemn încrucişate ; patului se află în apro¬pierea casei, de unde poate fi supravegheat cu uşurinţă, casa fiind plasată pe latura de nord a curţii, privind adică cu faţada spre miazăzi; în faţa casei, pe latura de sud, se află „celarul", cămara, legată de şoprul în care se află vasele de ţuică ; în fundul curţii, închizînd patrulaterul se află pivniţa de lemn, caracteristică dealurilor olteneşti, acoperită aici cu ferigă, aşa cum în Gorj se acoperă cu corzile de viţă tăiate ; pivniţa lui Gh. Doman era veche de 130 ani (în 1951). Alipit de pivniţă este coteţul păsărilor şi ceva mai departe al porcilor. Aşa cum sunt dispuse acareturile, toate pot fi supravegheate din casa cu prispă. Fireşte, sunt unele gospo¬dării mai cuprinse, în care numărul acareturilor este mai mare, după cum mai mari sunt şi dimen¬siunile lor. Dar sunt şi alte gospodării fie mai sărace, fie, din anumite cauze, cu acareturi mai puţine. Un caz interesant de gospodării fără acareturi 1-am întâlnit în cătunul Cănicea, aparţinând de Izverna, unde toate casele de pe „linie" stau singure în curţile în care aproape nu se vede nici un grajd şi nici altă construcţie. Uneori doar câte o pivniţă mai însoţeşte con¬strucţia singuratică a casei. Situaţia aceasta se datorează faptului că oamenii din această parte a satului nu au locurile de muncă pe aproape, în „luncă", ci tocmai la munte, unde-şi au „co¬nacele", adică anexele gospodăriilor lor. Dimpotrivă, pe cureaua Brîgleasa, care taie lunca, oamenii au şi grajduri şi acareturi în gospodăriile respective. Iată cum structura proprietăţii vechi a determinat structura arhitectonică a gospodăriilor.

Poarta este un numai intrarea în gospodărie ci şi un fel de prezentare a ei şi a oame¬nilor ce locuiesc în gospodărie, fiind evident legată de ideea de prestigiu social. Aşa se explică. trecerea de la poarta simplă, pur funcţională, generalizată în întreg teritoriul românesc, anume de la cea făcută din doi sau trei pari înalţi, de care se leagă „aripile" la poarta malta, tip „portal" sau ,,arc de triumf" cum, metamorfic, i s-a spus deseori, împodobită cu sculpturi, frecventă mai ales în satele de moşneni, adică de ţărani liberi, aspirând la trecerea în rangurile boiernaşilor de ţară. Lucrul este limpede, de pildă în Maramureş, unde porţi înalte nu aveau voie să aibă decât ,.nemeşii", echivalentul social, într-un fel, al moşnenilor şi răze¬şilor din Ţara Românească şi Moldova.

în zona podişului sunt răspândite porţile din doi sau trei stâlpi, înalţi de mai bine de 2 m, terminaţi cu un volum romboiedric sau cu un disc cu un „cap", spun localnicii, pe care deseori este crestată o rozetă solară de tipul crucii floare sau mai complexă. Cele mai multe asemenea porţi le-am văzut la Dâlma, sau şi în spre sud, la Şovarna.

Porţile înalte se împart în două categorii mari: în satele de pe podiş sunt foarte frecvente porţile cu pilaştri de zidărie, masivi, adăpostiţi sub un acoperiş într-o apă aplecată spre curte, sau cu două şi patru ape, din şindrilă sau ţiglă tipul acesta de porţi fiind, evident, legat de Banat. O variantă a acestor porţi de zid o constituie poarta cu arcadă de zid, masivă şi ea, în continuarea zidului împrejmuitor făcut tot din poartă ; a doua categorie este a porţilor de lemn înalte ,• uneori sunt de o construcţie cum n-am întâlnit în alte părţi, aşa cum era cazul unei porţi din Izverna la o curte veche, popească, înstărită pe vremuri ; avea stâlpi de stejar înalţi de 2,20 m, laţi de 0,40 m, depărtaţi între ei de 3,50 m. în capul stâlpilor (fiecărui stâlp) erau aşezate console puternice, ca la stâlpii caselor, legate cu o bârnă lungă, orizontală ; acoperişul era căzut la vremea aceea ; cele mai frecvente porţi sunt însă de tipul celor cunos¬cute gorjeneşti, de unde pare a fi venit pe la sfîrşitul secolului trecut şi respectiva modă, înlo¬cuind porţile locale cu pari; unele diferenţe subsistă însă. De pildă, poarta lui Ion Paloş, lucrată de loan Madan din Prejna are structura celor din Gorj, dar e mai masivă, foarte mare (lungime 10 m, înălţime 5 m), cu stâlpi groşi de câte 0,50 m (trei stâlpi). Decorul însă este complet deosebit, constând în uriaşi şerpi ciopliţi în relief, câte unul pe fiecare piesă de lemn (deci trei verti¬cali, doi orizontali), între şerpuiturile fiecăruia aflându-se câte o rozetă solară ; imaginea este deosebit de impresionantă, adăugându-se şi culoarea galben deschis, în care era vopsită lem¬năria lucrată în jurul anilor 1900—1910.

Începând de pe la Rudina, frecvenţa porţilor ,,gorjeneşti", deşi încă nu întru totul ase¬mănătoare, creşte ; aici, la Rudina, am văzut prima poartă înaltă cu motixul ,,X" cunoscut al „frînghiei" cioplit pe grinda orizontală. La Şovarna de Sus şi de Jos apar multe porţi înalte, cu cioplituri ca în Gorj. Una dintre cele mai frumoase era aceea de la gospodăria fostului învăţător Dumitru Moştioru (85 de ani în 1951); de dimensiuni mai mari decât cele din Gorj. Această poartă avea stâlpi laterali laţi de câte 40 şi 50 cm, iar cel central de 60 cm lăţime ; grinda orizontală de sus se leagă de stâlpii verticali şi prin intermediul unor ,,colţari" (la fel ca în Gorj) ce făceau să apară în ansamblu imaginea unei arcade mari la poarta pentru care, şi a unei arcade mici la poarta pentru oameni ; acoperişul era din blăni lungi cu muşchi verde prins pe ele. Poarta a fost lucrată pe la 1892—93 de doi oameni care nu erau chiar meşteri de me¬serie, Ilie Moştioru şi Gh. Moştioru, pe atunci în vîrstă de 45 de ani şi respectiv 35 de ani, care văzuseră asemenea porţi la Băleşti-Gorj (punct central, se pare, de răspîndire a porţi¬lor gorjeneşti) şi au făcut şi ei „aşa, din vedere". Au luat gorun de la „cătune" (de la conace, de la munte) şi au lucrat cam o lună la ea ,• după asta a fost luată de model şi de alţii de şi-au făcut porţi pe la case, înainte, în Mehedinţi, fiind numai porţi simple de stâlpi, fără acoperiş şi fără crestături, în aceleaşi sate am întâlnit şi porţi cu arcade frânte, ogivale, cu rozete mai adânc sculptate ca în Gorj, cu frânghii de asemenea mai adânci. Cazul porţilor de la Şovarna este un exemplu de funcţionare a mecanismului modei şi imitaţiei în domeniul artei populare din mediul rural : învăţătorul şi-a comandat nişte porţi ca în Gorj, meşterii au mers acolo, au văzut, s-au întors şi au făcut o poartă frumoasă, dar mai mare ca cele de acolo, apoi au apărut cinci-şase porţi, pe care le-au văzut încă în 1951, făcute de alţi meşteri după modelul Moştio-rilor. Moda a ţinut cam între 1890 şi 1920, după aceea nemai lucrând asemenea porţi, fie din cauza scumpetei lucrului, fie din cauza răririi materialului lemnos, fie pentru că pur şi simplu „trecuse moda", lată deci începutul unei tradiţii recente locale şi sfârşitul ei. Rămâne de văzut cum a început tradiţia locală a Băleştilor, de n-o fi fost la mijloc şcoala de arte şi meserii din Craiova sau Tîrgu Jiu.

Între acareturile specifice Mehedinţiului, ca şi întregii zone subcarpatice dealtfel, se află şi grajdurile cu îînării, deasupra, şi pătnlele, materializarea în construcţii a celor două ocupaţii principale, creşterea vitelor şi agricultura. Primele sunt construite din cunie de bârne orizontale, având în genere trei spaţii, două închise laterale pentru adăpostirea animalelor şi unul central deschis servind ca şopru pentru care, unelte, lemne. Deasupra, pe toată con¬strucţia, este un nivel superior făcut din şipci încrucişate în care se depozitează fânul. Pătulele sunt fie construite din nuiele împletite, fie din şipci ; sunt suite pe stâlpi sau pe un suport de bârne de lemn sau pe un soclu de zidărie. Sunt mai mici sau mai mari, uneori de câte 10—15 m lungime, după puterea economică a gospodăriei.

Un acaret deosebit prin atenţia care i se dă la lucru este pimniţa, construcţie întîl-nită şi în Gorj, de cele mai multe ori adusă de pe dealurile cu vii şi transferată în incinta gospodăriei în cămara de alimente şi de băuturi. De plan pătrat sau dreptunghiular, este făcută din lemn de stejar, arc uşi mari, dintr-o bucată, şi se deschide cu închizători de lemn. Uneori, ca la Şovarna, are prispă şi stîlpi frumos ciopliţi.

Uneori şi coteţele sunt foarte frumos lucrate, ca cel al lui N. D. Şeitan din Cerna Vârf, lucrat clin lemn de fag cu talpă de gorun. Are înfăţişarea unei case în miniatură cu acoperiş în două ape, cu două nivele : sus pentru păsări, jos pentru porc, avându-şi un ,,celar" în spate pentru raţe. Lung de 2,50 m, lat de 1,20 m şi înalt de 2,50 m, coteţul este făcut din bârne orizontale îngrijit cioplite, cele două nivele fiind separate printr-o cunună de bârne mai mari, cu capetele lăsate lungi ca pentru a sprijini o prispă la etaj.

Ca o caracteristică a caselor mehedinţene trebuie notat obiceiul de a lega, mai ales la casele înalte, fântâna, zisă aici ,,bunar" cînd e cu două ,,vedriţe", cu casa pr-intr-o galerie în¬chisă cu geamlîc. Plasat în faţa casei, lateral, uneori şi în spate, acest bunar, construit pe soclu înalt, dă o siluetă aparte acestor case. Este o caracteristică întâlnită şi la culele olteneşti, în aceeaşi manieră se leagă uneori şi ,,WC"-ul construit în foarte bune condiţii igienice.

Tot la capitolul fântânii să notăm existenţa şi în Mehedinţi a aşa-numitelor „fântâni cu cai", construite în câte o coastă, captând mici izvoare. Numele şi-1 trage de la terminaţia grinzilor laterale cioplite în chip de cap de cal stilizat, asemănător cu cel de la grinzile biseri¬cilor de lemn şi de casele pe jumătate îngropate din câmpia Romanaţilor şi Doljului. Fântâna este ca un fel de cutie cu acoperiş înclinat spre spate, poate fi lungă de 2 m şi înaltă de 1,40 m. Acest tip de fântâna îmi pare a fi urmaşul unui arhaic sistem de captare a izvoarelor, aşa cum 1-am întâlnit la fântâna Cioncanilor, unde, un fir de apă curgând la rădăcina unei sălcii scorburoase era acoperit cu lespezi de piatră şi cu un copac vertical de scândură care se ridică.

Meşterii constructori şi-au demonstrat îndemânarea şi în materie de instalaţii tehnice ţărăneşti. Nu este cazul să intrăm în acest capitol special, vom semnala numai tipul caracte¬ristic de moară de apă mehedinţean asemănător şi el cu tipul bănăţean prin sistemul de aducţiune a apei. Este vorba de moara „butoi" în Mehedinţi sau cu „butoniu" în Banat, în care apa din iaz este forţată să treacă printr-un nou cilindru de lemn, imprimîndu-i în acest mod 3 Presiune crescîndă prin micşorarea secţiunii de curgere. Intr-o primă fază „butoiul" este format dintr-o „corobaie", cum am văzut la Costeşti, adică dintr-un trunchi lung de vreo 6 m, scorburos, prin care trece apa iazului şi din care ţîşneşte printr-un orificiu de vreo 7 cm, cu putere mare şi loveşte „matca" cu ciutura morii. Este un sistem de dirijare forţată a apei, mai ales pe cursurile cu debit mic, folosind la maximum volumul existent de apă ca forţă mo¬trice. Mâtca cu ciutură mână pietrele morii aflate într-un „ocoli" dintr-o bucată de fag (ulei) scobit cu diametru de 75 cm şi înaltă de 40 cm, înscriindu-se şi această folosire a trunchiurilor de copac scobite în larga utilizare dată lemnului în zona Mehedinţiului. într-o a doua fază coro-baia este înlocuită chiar de un butoi de factură specială aşa cum am văzut la moara Burului din Prejna, unde 20 de oameni aveau pe rînd fiecare cîte o zi de măcinat. Butoiul era făcut din circa 20 de doage din inimă de pin, lungi de 8 m, strânse de cele două capete cu cercuri de fier. La capătul de jos butoiul era prevăzut cu un orificiu ce se putea astupa cu o „găleată" mare, fie cu o „găleată" mică, reglând, deci, debitul şuvoiului de apă.

Ca o curiozitate pentru zona înaltă a Mehedinţiului să notăm că la Costeşti fusese odată şi o moară de vânt adusă de învăţătorul Istodorescu şi pusă pe un deal. Randamentul nu a fost cel scontat şi, cu vremea, s-a părăginit. Morile de apă sunt însă şi azi numeroase în zonă.

în mijlocul acestor acareturi şi construcţii cu destinaţii speciale, casa mehedinţeană se integrează perfect, dovedind simţul echilibrului şi al măsurii pe care meşterii de case din partea locului îl aveau. Dintre mulţi meşteri de casă am reţinut numele lui N. D. Şeitan din Cerna Vârf, zidar şi lemnar totodată, care în viaţa sa a făcut 108 case în toate satele din preajmă, îi plăcea să lucreze lemnul şi se plângea că acum (1951) nu se mai găseşte lemn bun şi drept ca înainte, de nu are nevoie decât să-1 ciopleşti „linie" ca să-1 lipeşti, apoi doar cu degetul bârnă de bârnă. Aceşti meşteri lucrau şi bisericile de lemn, admirabile monumente de lemn ale arhitecturii populare mehedinţene.

Aspectele tradiţionale şi cele noi se întrepătrund în domeniul arhitecturii populare ca şi în celelalte domenii ale artei populare în genere, în ce priveşte casa mehedinţeană fireşte că şi aici înregistrăm schimbări şi apariţii de elemente noi, atât în materiale şi tehnici, cît şi în decor de distribuţia planurilor. Un element important de transformare, având şi el deja o anumită vechime se leagă de nevoia de mărire a spaţiului locuibil şi folosibil al casei ca atare. Ca şi în alte zone etnografice şi în Mehedinţi apar prelungiri ale streşinii acoperişului care adăpostesc „celarul", cămări şi magazii, iar uneori chiar mici animale : miei, viţei. Numite local „şatre", aceste prelungiri apar mai ales la spatele casei, dar şi în părţile laterale, conferind casei mehedinţene văzute din spate o siluetă aparte. Uneori în aceste spaţii adiacente îşi fac loc şi camerele de locuit sau bucătăriile, iar alte ori prin ele, se face legătura cu bunarul înălţat pe soclul de piatră şi legat de casă printr-o pasarelă de lemn închisă sau cu geamalâc. Prin îndemânarea meşterilor locali, elementele constructive şi decorative noi se integrează aspec¬telor tradiţionale, asigurând, astfel, continuarea unui mod de expresie arhitectonic de o stră¬veche tradiţie, capabile de permanente înnoiri, dovadă a viabilităţii funcţionale a sistemelor arhi¬tectonice mehedinţene, propunând şi proiectanţilor contemporani soluţii verificate de o expe¬rienţă îndelungată. Această experienţă se cuvine a fi folosită în marea operă de reconstruire şi sistematizare a localităţilor rurale, operă în curs de realizare în anii noştri de rodnice înfăptuiri.

Casa joasa | Casa inalta | Acareturi
Back | Home | Up