EN|||DE|||FR|||RO

CASA ÎNALTA

Şi la casele înalte am înregistrat cele două tipuri principale de construcţii : cu prispă parţială şi cu prispă de-a lungul întregii faţade. Fireşte că la casa înaltă nu poate fi vorba de absenţa totală a prispei aşa cum s-a întâmplat la casa joasă, întrucât ea deţine la casa înaltă un rol funcţional indispensabil, neputându-se face intrarea direct în casă fără intermediul Prispei ele la etaj.

Iată câteva exemplare reprezentative, în ceea ce priveşte planul :

a) Casa înaltă cu prispă parţială preia planul tipic mehedinţean despre care am vorbit cu prilejul prezentării caselor joase, lucru important, deoarece indică nu numai vechimea acestui plan, ci şi gradul lui înalt de funcţionalitate impunând prezenţa lui şi în cate¬goria mai nouă şi mai evoluată a casei înalte. Acest plan are un răsunet important şi în cazul casei înalte în compoziţia faţadei accentuată de fapt existenţei celor două nivele. Despre aceasta vom vorbi însă în mod special în partea privitoare la elevaţie.

1. Casa cu prispă parţială la etaj cu două încăperi este tipul cel mai simplu de plan din această categorie. Prispa se întinde numai în faţa cuniei în care vatra cu căminete îşi are locul binecunoscut în Mehedinţi (la colţul dinspre faţadă al peretelui median). Din cunie se intră în „hodaia" de locuit în care se află cuptorul cu olcuţe încastrate şi cu aşezarea tipică a paturilor.

2. Casa cu prispă parţială cu trei încăperi la etaj, aşa cum este casa lui Ion Paloş din Prejna, are o tindă (prispă) încăpătoare, din care se intră în cunia cu vatră, căminete şi coş înalt, în fundul cuniei, ca de obicei, se află o laviţă lungă, groasă de 10 cm pe care stau două dulapuri vechi de fag şi berbeniţe. Din cunie se intră în hodaia de locuit cu laviţă lungă în fundul încăperii şi cu un pat spre faţadă şi cu cuptorul legat de vatră. Tot din cunie se intră şi în „hodaia de ţinut" în care cele două paturi stau la locurile lor din colţuri, masa sub fereastră, şi un dulap înalt în alt colţ. De observat că în hodaia de ţinut se poate intra şi de pe tindă direct prin altă uşă, pentru a evita, după cum am văzut la planul corespunzător de la casa joasă, intrarea oaspeţilor prin cunie şi pentru a păstra curată hodaia de ţinut.

3. Casa cu prispă parţială, cu trei încăperi, cu trei intrări, dispoziţia încăperilor este la fel cu cea a tipului de la nr. 2, cu deosebirea că în hodaia de locuit se intră direct de pe tindă, realizându-se, deci, şi în acest caz, separarea şi izolarea cuniei din circuitul direct.

b) Casă înaltă cu prispă de-a lungul întregii faţade este un tip generalizat pe teritoriul românesc incluzând două principale categorii de planuri :

1. Casa cu prispă întreagă la etaj cu două încăperi, înregistrată în Izverna, are prispa lungă de 10,30 m şi lată de 1,60 m alcătuind, deci, o mare suprafaţă. De pe prispă (tindă) se intră în cunia cu vatră în colţul din faţă, iar de aici în hodaia de locuit care are însă intrarea direct de pe tindă.

2. Casa cu prispă întreagă la etaj, cu trei încăperi este cea cu planul de trei încăperi cu sală mediană jucând în Mehedinţi rol de cunie cu vatra tipică cu căminete. Aşa am înregistrat casa Măriei Gligore Stoican din Prejna, casă mare cu faţadă de aproape 11 m, adîncimea casei de 5 m. Nivelul de jos înalt de 2 m, cel de sus de 1,90 m şi acoperiş nu prea înalt de şindrilă străpuns de clasicul coş mehedinţean. Din cunia amplasată central se intra în hodaia de locuit cu cuptor şi un pat, în care la acea vreme era instalat şi războiul de ţesut. Tot din cunie se intră şi în altă hodaie, acum dezafectată, avînd rol de celar, cu un pat şi o ladă de zestre veche, în cunie, în fundul ei, se găsea un dulap înalt. Tot acolo era şi gura podului la care ducea o scară făcută din întreg.

3. Casa cu prispă întreagă la etaj, cu trei încăperi dar cu două intrări am înregistrat la Izverna, una din intrări, cu uşă lată, dînd în cunie, iar alta în hodaia de ţinut.

4.Casa cu prispă întreagă la etaj şi trei încăperi dar dispuse într-un mod particular, este şi cea a Tătucilor din Cerna Vîrf, despre care am pomenit deja. Nivelul superior este împărţit în două părţi egale, una fiind ocupată de ,,hodaie" avînd intrare directă de pe tindă, iar alta tiind ocupată de „cunie" şi de un îngust iatac plasat în spatele cuniei. In cunie se intră, fireşte, tot de pe tindă, dar în iatac intrarea se face prin hodaie. Este un plan foarte rar întâlnit în Oltenia şi relativ frecvent la casele vechi ale ţăranilor mai bogaţi din Moldova şi sudul şi estul Transilvaniei. Şi poziţia vetrei diferă de cea clasică pentru Mehedinţi, adică nu este spre faţadă, ci spre fundul cuniei, avînd poziţia vetrei din restul O'teniei. Tinda se întinde nu numai de-a lungul faţadei principale, ci şi de-a lungul uneia din faţadele laterale conducând către WC-ul amenajat într-un fel de turnuleţ în spatele clădirii, după modelul culelor. Scara de acces este interioară, lucru rar în Mehedinţi, în sfârşit, să notăm că şi nivelul inferior este în întregime din lemn, iarăşi un element foarte rar în zona podişului mehedinţean, şi că în „prispa" (parmalîcul) tinzii sunt practicate lăcaşuri de tragere cu puşca, două în faţă şi două pe latura cu prelungirea tinzii. Parmalâcul este construit din bârne masive cioplite puse orizontal, în ansamblu, casa Tătucilor este o locuinţă fortificată, construită de moşnenii ridicaţi pe trepte de mici boieraşi, imitînd întru totul culele boie¬reşti de zid. Cred că este cea mai perfectă replică ţărănească de lemn la cula boierească de zidărie, nici unul din exemplarele asemănătoare din Gorj neavând masivitatea casei Tătucilor.

Inainte de a trece la prezentarea elevaţiei şi a faţadelor caselor înalte trebuie să amin¬tim că, spre deosebire de restul arhitecturii olteneşti şi munteneşti, casa înaltă mehedinţeană are de foarte multe ori scara exterioară ieşind din perimetrul dreptunghiular al planului casei, nefiind deci apărată de parmalâcul prispei aşa cum se întâmplă în Gorj, Vâlcea şi mai ales Muscel, Dîmboviţa, Prahova şi Buzău. Scările mehedinţene sunt de piatră, chiar la casele de lemn, şi încă o caracteristică : nu sunt prevăzute cu vreun acoperiş protector.

Elevaţia şi faţadele caselor înalte. Varietatea faţadelor este destul de mare şi la casele joase, mai ales la acelea al căror soclu puternic de zidărie le dă uneori apa¬renţa apropiată de cea a caselor cu adevărat înalte, adică a celor având două nivele pe deplin dezvoltate. La casele înalte această varietate este şi mai mare, iar soluţiile constructive adop¬tate sunt uneori de o frumuseţe deosebită. Fireşte că este greu şi nu avem pretenţia de a putea înfăţişa în aceste pagini toată gama rezolvărilor arhitectonice pe care le prezintă casa înaltă mehedinţeană. Am ales însă câteva din cele mai semnificative asemenea rezolvări.

Incepând cu casa Tătucilor, avînd ambele nivele de lemn, lucru rar în Mehedinţi, vom remarca existenţa a cinci registre extinzîndu-se pe toată faţada principală care măsoară 9 m lungime: primul este format din temelie de piatră înaltă cam de un metru, fiind deci un re¬gistru plin susţinînd prin masivitatea sa întreaga construcţie şi succesiunea celorlalte patru re¬gistre ; al doilea este, dimpotrivă, un gol prelung, înalt de doi metri, întrerupt doar la mijloc de un stîlp puternic ; golul este prispa nivelului inferior în care sunt pivniţele casei ; al treilea de 1,10 m, este format din bîrne şi reprezintă un fel de apărătoare a prispei de jos ; al patrulea -este parapetul masiv de bîrne al „tindei" de sus înalt tot de 1,10 m,- al cincilea îl formează golul prelung şi îngust al tindei de sus, gol prins între parapetul masiv şi fruntarul cioplit de sub streaşină acoperişului, întrerupt la mijloc de un singur stîlp frumos cioplit, pandantul celui de la prispa de jos. De observat că meşterii, din Bobaiţa nu au lucrat la întâmplare, ci au calculat ca cele trei registre superioare să fie toate de aceeaşi înălţime : de 1,10 m fiecare. Aspectul casei Tătucilor este dintre cele mai impunătoare, registrele orizontale, sobre şi egale, surmontate de acoperişul înalt de şindrilă conferindu-i o monumentalitate impresionantă.

Soluţia unui mare gol la parter este adoptată şi de o casă din Prejna dar în cu totul altă manieră, determinată în primul rând că aici avem a face, ca în majoritatea caselor de pe podişul mehedinţean, cu un nivel inferior de piatră. Aşa că acel gol continuu al parterului este încadrat de două pile de zidărie puternică, de câte 50 cm lăţime fiecare şi înalte de 2,50 m. I e acest soclu de pietrărie masivă nivelul de sus, din lemn, pare uşor. Prispa inferioară este lată şi formează accesul către pivniţa mare a casei în care se intră pe o uşă lată de lemn lucrată în plăcuţe dispuse într-un sistem unic de romburi concentrice. Scara de lemn care urcă la nivelul superior taie într-un colţ golul prispei cu o linie subţire oblică. Grinda masivă de deasupra golului, susţinând tinda de sus, este groasă de 30 cm, peste ea fiind construit un parmalâc scund din scânduri puse în picioare, parmalâc de numai 50 cm înălţime, în sfârşit. golul prispei de sus este înalt de 2,30 m, mărginit de câte un stâlp de lemn şi întrerupt doar la mijloc de un al treilea stâlp. în ansamblu, construcţia apare foarte echilibrată, golul de jos încadrat de zidăria puternică fiind despărţit de golul aerian de sus, de cele două registre înguste de lemnărie ale grinzii şi parmalâcului. Este o compoziţie, am spune savantă, dacă n-am şti că este concepută de meşteri fără şcoală dar cu o mare experienţă a construcţiilor şi cu un simţ al proporţiilor şi al măsurii excepţional.

La alte case, tot din Prejna, dar şi din Izverna sau Costeşti, sau Gornenţi, golul nive¬lului inferior este întrerupt de cîte unul sau doi pilaştri, de zidărie, ajungînd să semene cu un contrafort subzidit de mari dimensiuni : 1,15 m/0,50 m. Când sunt doi pilaştri între cele două pile exterioare, sunt de dimensiuni mai mici (50 cm). Există şi case la care pilaştrii sunt înlo¬cuiţi de stâlpi de lemn, compoziţia faţadei câştigând în general aspectul de uşurătate. Pe de altă parte, mai ales la Costeşti, există case cu două nivele la care şi parterul şi etajul sunt pre¬văzute pe prispe cu stîlpi de zidărie de secţiune pătrată, ilustrînd legăturile cu Banatul vecin.

Una din variantele importante ale compoziţiei faţadelor caselor mehedinţene este cea în care soclul masiv de zidărie înalt până aproape de doi metri are la faţadă blocul compact al scărilor de piatră, plasat cam la mijlocul construcţiei, iar la una din extremităţi, de obicei cea în care soclul este mai înalt (în cazul soclului rezolvând diferenţe de nivel), se află un gol adânc prin care se face intrarea la pivniţă. Nivelul superior al acestor case, făcând de fapt un fel de tranziţie între casa joasă şi casa înaltă, este mai totdeauna prevăzut cu o prispă cu stâlpi de lemn.

In sfârşit, aşa cum am amintit mai înainte, există case înalte cu prispă parţială la ambele nivele, compoziţia faţadelor acestui fel de case căpătând o notă aparte prin contrastul dintre suprafaţa plină a casei, avansând până la linia externă a faţadei, şi golurile celor două prispe, de sus şi de jos. Golul de jos este uneori încadrat de stâlpi de zidărie de secţiune drept¬unghiulară, alteori de tălpi de lemn, după cum şi prispa etajului poate prezenta aceeaşi va¬riaţie. Lăţimea registrelor, proporţia dintre plinuri şi goluri, străpungerile uşilor şi a ferestre¬lor, modalitatea de insercţie a scării exterioare sau a celei interioare, lăţimea şi extinderea pe laturi a prispelor, iată tot atâtea elemente a căror variată combinare şi dimensionare introduc în arhitectura populară mehedinţeană o mare diversitate, demonstrând puternica ima¬ginaţie creatoare a meşterilor constructori de case din această parte a ţării.

La toate acestea, să nu uităm, se adaugă şi variaţiile determinate de volumetria acope¬rişurilor, totdeauna în patru ape, dar a căror înălţime, caracteristică vechilor case, scade odată cu trecerea timpului şi cu schimbarea învelitorii de la şindrilă la ţiglă. Accente deosebite pun şi volumele coşurilor înalte, tipice şi ele arhitecturii populare mehedinţene.

c) Decorul şi arhitectura populară mehedinţeană. Calităţile estetice fundamentale ale casei mehedinţene, dealtfel ca ale întregii arhitecturi populare româ¬neşti, rezidă în admirabile proporţii ale construcţiei, în armonia liniilor definitorii ale volume¬lor alcătuind unitatea casei. Pe aceste însuşiri de bază, rezultat al unei milenare experienţe constructive, se grefează ansamblul elementelor arhitectonice, formând ceea ce se numeşte decorul. Simţul măsurii şi echilibrului între părţile compacte ale acestuia şi între aceasta şi întreg, conducând la un anumit ,,clasicism", caracteristic artei populare româneşti în genere, se manifestă şi în acest domeniu special al decorului arhitectonic, regăsindu-1 şi în cuprinsul construcţiilor ţărăneşti din Mehedinţi.

Ca o caracterizare generală a decorului caselor din Mehedinţi am putea spune că, în raport cu cel mai cunoscut al Gorjului, decorul mehedinţean este mai simplu şi mai robust, impresionând mai mult prin armonia puternică a volumelor decât prin detaliile strălucitoare ale meşterilor gorjeni. Aceasta ne-a fost impresia atunci când pentru prima oară, în 1951, făceam .descoperirea" virtuţilor arhitectonice populare ale Mehedinţiului, văzînd cu uimire splendidul decor al caselor din Prejna. Remarcam atunci, pe lângă frumoasele proporţii ale caselor înalte, chiar ale celor noi, armonia raporturilor între plinuri şi goluri şi, mai ales, stâlpii şi grinzile adânc cioplite, ,,poate mai frumoase decât ale Gorjului" notăm la acea vreme în fişa respec¬tivă. Umblând mai apoi pe îndelete în atâtea din satele mehedinţene, de pe podiş, din văile şi dealurile piemontului Metrului, din cîmpia înaltă a Bălăciţei, impresia iniţială mi-a fost con¬firmată de marele număr de realizări artistice ale meşterilor constructori ţărani, distingîndu-se prin vigoarea şi sobrietatea sculpturilor diferitelor elemente constructive şi decorative ale casei locale.

Principalul sistem decorativ al casei mehedinţene este plasat în lemnăria „tindei" (pris¬pei), fie la casele joase, fie la cele înalte. Sistemul este compus din : stâlpi verticali care susţin grinda principală a tindei, numit local şi ,,prăgar", pe care se sprijină grinzile transversale arcuite sau drepte, numite ,,cai", care susţin la rândul lor cosoroaba pe care se sprijină căpriorii, susţinând lănteţii şi, în fine, şindrila.

Stâlpii mehedinţeni sunt mai groşi decât cei gorjeni, secţiunea lor fiind un pătrat cu latura între 12 şi 18 cm. Ei sunt ciopliţi de predilecţie în tetraede şi ornate cu x-uri şi cu zimţi pe margine, alternând cu duble sau triple „inele", de asemenea crenelate. Treimea de jos a stâlpului prinsă în balustrada prispei, este cioplită simplu într-un mare volum paralelipipedic alungit, iar cele două treimi superioare sunt acoperite cu volumele tetraedelor, succedîndu-se între 4—8 asemenea volume. Se întâmplă câteodată ca motivele sculpta-te să fie plasate la mij¬locul fusului stâlpului, producând un efect singular prin nuditatea părţii superioare de sub grinda mare. Ciopliţi în lemn de gorun, stâlpii prezintă o alternanţă regulată, înregistrând, de pildă, 4 tetraede de câte 10 cm înălţime şi 3 X-uri de câte 12 cm înălţime sau, altă dată, 7 „inele de câte 6 cm alternînd cu 6 X-uri de câte 14 cm, ceea ce denotă o grijă deosebită a meşterului artist pentru imprimarea unui anume ritm acestor veritabile opere de sculptură modernă, semănând atât de bine, lucru banal azi, cu coloanele lui Brâncuşi izvorâte, fără îndoială, din acelaşi fond decorativ ancestral.

Rareori am întâlnit stâlpi de secţiune circulară şi atunci, distingându-se prin grosimea lor (neobişnuită pentru Gorj). Unii din aceşti stâlpi circulari erau şerpuiţi, jumătate de la stânga la dreapta, iar cealaltă jumătate de la dreapta la stânga, având şi un mic capitel în formă de trunchi de piramidă. Intr-un alt caz, la casa Tătucilor, stîlpul de secţiune circulară avea o struc-ură mai complexă, fiind alcătuit în esenţă din două volume tronconice alungite, lipite la baza lor mare şi sprijinite pe un volum împodobit cu patru discuri în relief ; mici „creneluri" marcau suprafeţele de contact.

Legătura între stâlp şi grinda mare a tindei se face în trei moduri în Mehedinţi : cea mai obişnuită este cea directă, în sensul că micul capitel al stâlpului se îmbuna printr-o mică limbă m corpul grinzii, alteori însă, stâlpul susţine „calul" arcuit sau drept al grinzii transversale, peste care se aşează grinda mare a tindei ; în sfârşit, o a treia modalitate este aceea a apariţiei între stâlp şi grindă a unui aşa-numit „florar" sau a unei mici „talpe", care se aşază la capătul stîl-pului şi pe care se sprijină grinda.

„Caii" grinzilor transversale, mai ales la cele două extremităţi ale tindei, sunt ciopliţi cu îngrijire, fiind fie arcuiţi, potrivit numelor lor, fie drepţi. Şi într-un caz şi în altul „caii" mehedinţeni sunt deseori împodobiţi şi cu o cioplitură mediană în formă de triplă acoladă.

Grinda principală, numită uneori „prăgar" sau chiar „florar", este de mari dimensiuni, cît lungimea casei, adică de 7,8,9 sau 10 metri, uneori şi de 11 sau 12 metri, şi de grosime apre¬ciabilă, având secţiunea unui dreptunghi, pus pe cant, cu laturile de 30/20 cm. Grinda este cio¬plită în tăieturi adânci, alternînd suprafeţe curbe cu unele drepte, alternanţa având şi aici o regu¬laritate ritmică perfectă. Ciopliturile sunt practice numai pe faţa inferioară a grinzilor şi sunt completate cu zimţi sau creneluri.

Sistemul stâlpi-cal-grindă este completat uneori, mai rar decât în Gorj, cu „undreaua", numită în Mehedinţi „andrea", un fel de pilastru semiangajat în perete, acoperind capetele ieşite ale bârnelor pereţilor transversali ai casei şi printr-o parte din greutatea şarpantei acoperi¬şului descărcată prin intermediul „cailor". O astfel de „andrea" frumoasă, masivă şi simplu împodobită prin câteva tăieturi puternice, am înregistrat la aceeaşi prea frumoasă casă a Tătucilor, evident, una din capodoperele arhitecturii noastre ţărăneşti, lucrată de meşteri din Bobăiţa, un sat la circa 25 km sud-est de Cerna Vîrf.

La partea de jos a prispei sistemul decorativ se întregeşte cu balustrada lucrată din scânduri puse în picioare, înalte cam de 60 cm sau, mai recent, din scânduri traforate.

Faţada casei, simplă în rezolvarea ei constructivă, este marcată de golurile uşilor şi ale ferestrelor. Uşile sunt şi ele un element decorativ notabil, mai ales cele vechi, construite fie dintr-o bucată groasă de 15 cm, cu ţâţâni din întreg, fie din foi placate cu scândurele de brad, formând diferite combinaţii pe bază de romb, bine cunoscute şi în alte regiuni ale ţării.

Substructura şarpantei, pe care în parte am descris-o, alcătuită din „prăgar", „cai" şi cosoroabă, este de cele mai multe ori lăsată liberă la vedere pe tindă, dar uneori este închisă cu o tăvăncală, la fel ca tavanul din interior făcut din „pondilă", blăni groase de fag ce se îmbuna una în alta.

Şi acoperişul, mai ales învelitoarea, este lucrată cu preocuparea pentru găsirea unor efecte decorative. Pe vremuri casele erau „astrucate" cu blăni groase de gorun sau de fag, modalitate pe care noi n-am mai apucat-o. Blănile erau fixate cu cuie de gorun care, ca să se poată înfige, lăcaşurile lor erau întâi găurite cu sfredelul. Acum învelitoarele obişnuite sunt din şindrilă de fag bătută în două rânduri. Aranjarea şindrilei pe acoperiş, sau ceea ce se cheamă local „astrucala", se face în două feluri :

a) astrucala „însolzită", adică şindrila este mult petrecută una peste alta, iar fiecare şindrilă este tăiată la cuţitoaie în aşa fel ca să fie „botoşită", adică să aibă un „bot", un capăt ascuţit ,•

b) astrucala „dreaptă", cu şindrilă bătută în rânduri mari.

Acoperişul caselor mehedinţene este întotdeauna în patru ape, la punctul de unire al apelor pe coamă lăsându-se un trunchi mic liber. La acoperişurile care nu-s străpunse de coşurile de care am vorbit, pe „plasa" din faţă sunt practicate două „corlate", puţin ridicate, care sunt fumarele pe unde iese fumul. Ultimul rând de şindrilă de pe plasa din spate este lăsată ceva mai înalt, trecând cam cu 10 cm peste coama acoperişului, şirul acesta numindu-se „căşiţa" casei. Pe această căşiţa se bat „rândunelele", numele local al „ciocârlanilor" gorjeni, şindrilele tăiate în diferite forme geometrice, unele amintind siluete de păsări stilizate, de unde şi numele. Spre deosebire însă de ciocârlanii gorjeneşti, aşezaţi în şiruri lungi, compacte, rândunelele mehedinţene se aşează numai în trei grupe de câte trei, o grupă la mijlocul coamei, celelalte două spre extremităţi. Fiecare grupă este alcătuită din câte două şindrile mai mari, în formă de paranteze, prinzând la mijloc o şindrilă mai mică, ca un romb sau cerc.

HARTA JUDETULUI MEHEDINTI

Casa joasa | Casa inalta | Acareturi
Back | Home | Up | Next