EN|||DE|||FR|||RO

CASA JOASĂ

Despre ,,casa joasă" se poate spune că ea reprezintă tipul de locuinţă generalizat în Mehedinţi, şi nu numai aici, casa ,,înaltă" fiind o apariţie nu numai mai rară, dar şi mai târzie din punct de vedere cronologic, în această categorie a casei joase foarte răspândită, intră, din punct de vedere al elevaţiei, toate casele care au un singur nivel de locuire cu remarca, că în zonele de deal, accidentele de teren determină de multe ori înălţarea soclului de piatră pe una sau două din laturile construcţiei, uneori această înălţare fiind notabilă, adăpostind de pildă, o pivniţă sub casă, fără însă să se transforme într-un al doilea nivel, cu camere sau chiar cu pivniţe dezvoltate. Convenţional am considerat că se poate vorbi de o casă joasă în toate cazurile în care înălţimea soclului nu trece de 1,50 m.

în ceea ce priveşte planul acestor case ,,joase", în cuprinsul Mehedinţiului din zona de deal şi de podiş, am înregistrat trei subcategorii determinate de existenţa sau de felul prispei, element important în cadrul arhitecturii populare româneşti :

a) casa joasă fără prispă ;
b) casa joasă cu prispă parţială ;
c) casa joasă cu prispă de-a lungul întregii faţade principale.

a) Casa joasă fără prispă, înregistrată de noi în Mehedinţi are planul genera¬lizat pe întreg teritoriul românesc, constând din două încăperi : cea a focului şi ,,hodaia". Intrarea se face prin încăperea focului, din care se trece în hodaie. O asemenea casă foarte veche era cea a lui Ilie lui lovan, din unul din cătunele Izvernei. Făcută din cununi de bârne orizontale, casa nu era de dimensiuni prea mari (6/4 m). Intrarea se făcea prin încăperea din stingă, uşa făcută dintr-o singură bucată masivă de stejar. Vatra, după cum am spus, era pla¬sată în colţul din faţă, făcut de peretele faţadei cu peretele median. Intrarea în „hodaie" se făcea printr-o uşă aşezată dincolo de vatră.

In general, trebuie să spunem că am întâlnit foarte puţine exemplare de case fără prispă. Extrem de rare exemplare de case monocelulare, fără prispă, am întâlnit mai ales în aşezările rudarilor.

b) Casa joasă cu prispă parţială este tipul caracteristic Mehedinţiului, avînd o foarte mare frecvenţă mai ales în zona de podiş, frecvenţa ei scăzînd în părţile de dealuri pînă la a dispare, dincolo de Şovarna, înspre Gorj. Este un tip de casă arhaic românesc, fiind întâlnit în aproape toate zonele etnografice importante ale României, prototipul ei celebru fiind casa neolitică de la Ariuşd, din sud-estul Transilvaniei, descoperită în săpături arheologice şi despre care a scris Tzigara-Samurcaş, punînd-o în legătură tocmai cu casa ţărănească românească.

În cadrul acestei categorii se pot distinge cinci tipuri de planuri, în funcţie de numărul şi de plasarea încăperilor ca şi în funcţie de locul ocupat de prispa parţială.

1. Casa cu prispă parţială plasată asimetric şi cu două încăperi este cea mai frec¬ventă. Prispa se întinde numai în faţa încăperii cu focul, prin care se face şi intrarea în casă. Numirea locală a prispei este de ,,tindă", iar poziţia ei, numai în faţa încăperii focului se cheamă ,,tindă în cot". Denumirea de ,,prispă" se dă aici numai pălimarului de scânduri care închide ,,tinda". Uneori am înregistrat şi denumirea de ,,clet" pentru „tinda în cot" (la Izverna), ceea ce ne duce iarăşi către elemente originare din Banat.

Iată câteva exemplare de acest fel de case — tipice mehedinţene. în Izverna am înre¬gistrat casa lui Dumitru Dulan, veche de circa 100 de ani. Era construită din fag rotund, sub¬ţire (diametru de 12—15 cm), înălţată pe o temelie de piatră de circa 50 cm, în cea mai înaltă parte a ei, pentru că la celălalt capăt era joasă de vreo 20 cm, rezultând, deci, o diferenţă de nivel. Trunchiurile rotunde de fag erau încheiate în „scafă". Talpa groasă de gorun avea 45 cm, peste care se ridicau pereţii înalţi de 1,60 m. Prispa din faţa încăperii focului avea 3 m, lungime şi 1,10 m, lăţime. Din prispă („tindă" local) se intra în camera focului cu vatra ca un sfert de cerc, pardosită cu cărămidă, aşezată înspre faţada casei, cum am spus. „Hodaia" avea la faţadă 4 m, iar în adîncime 5 m. în spatele casei, sub prelungirea streşinii aco¬perişului se afla un „celar" pentru adăpostit viţeii, mieii şi unelte mărunte. Intrarea în celar se făcea de afară printr-o uşă separată.
Lăţimea celarului era de 1,70 m, iar lungimea lui de 7 m. Acoperişul în patru ape, de şindrilă, nu avea coş, fumul de la vatra liberă răspândindu-se în pod. Ferestre erau numai două, câte una pe peretele din faţă şi pe cel lateral de la hodaie, la încăperea focului nefiind nici o fereastră, lumina venind numai pe uşă. Ferestrele erau foarte mici (40/30 cm şi 50/40 cm), fiind de tipul vechi, zise „cu cruce", care iniţial nu avea geam, ci băşică de porc.

In acelaşi sat, o altă casă de ţăran sărac, casa numită a „Angioaicii" era asemănătoare. O foarte scundă temelie de piatră susţinea o talpă groasă, pe care se înălţau numai la 1,40 m pereţii de trunchiuri rotunde de fag. Planul era identic, numai că dimensiunile laturilor o tăceau să tindă către pătrat : faţada b m (2,80 m tinda şi focul, 3,20 m hodaia), iar adâncimea 4,90 m. Vatra în aceeaşi poziţie, cu ,,cămin", adică având pereţii laterali căptuşiţi cu piatră, nu avea coş, fumul răspândindu-se în podul de sub acoperişul de şindrilă în patru ape. In curţile acestor gospodării sărace se afla doar câte un ,,curelnic", coteţ de găini, termen indicînd iarăşi legătura cu Banatul.

Şi la Dâlma am întâlnit acelaşi tip de casă în forme identice, doar ceva mai alungită spre dreptunghi (7,20 m faţada, 4,50 m latura), iar acoperişul fiind din blăni de fag lungi de câte 1,20 m şi late de 20 cm. Casa lui Ilie Ion Armeanu (?) avea însă şi coş înalt tipic mehedinţean, despre care vom mai vorbi. Temelia de bolovani de 40 cm susţinea o talpă de 35 cm, pe care se înălţau pereţii de 1,50 m. Prispa parţială avea un mic lăcaş suspendat pentru ouatul găinilor. Uşa era masivă clin două bucăţi de lemn de stejar ca la pivniţele gorjeneşti.

2. Casa cu prispă parţială plasată asimetric, cu trei încăperi, reprezintă de asemeni un plan vechi românesc, dezvoltat firesc din cel anterior prin apariţia unui ,,celar" în spaţiul ,,hodăii" mari. Unul din cele mai bine conservate exemplare de acest tip 1-am înregistrat la Cerna Vîrf. Casa lui Constantin a Floarei era cea mai veche casă din sat şi se remarca ime¬diat prin acoperişul său foarte înalt, apropiindu-se de cunoscuta proporţie a caselor cu aco¬periş de paie din Munţii Apuseni, de 2/1, adică înălţimea acoperişului este de două ori mai marc decît cea a pereţilor. După spusele oamenilor, casa avea o vechime de 120 de ani, fiind pe vremea aceea casa unui om înstărit.

Planul casei se apropie de pătrat, lungimea faţadei fiind de 6,50 m, iar adâncimea de 5,50 m. Prispa este lungă de 3,50 m şi lată ele l m. De observat că pe prispă, conform unei obişnuinţe larg răspândite la casele româneşti, se află şi o platformă servind drept pat în ano¬timpurile blânde. De pe prispă se intră în încăperea focului, în care sfertul de cerc pardosit cu piatră, de astă dată al vetrei libere, se află în colţul din faţă, spre hodaie. Din casa focului se intră în hodaie, iar o altă uşă, mai în fund, dă acces la „celarul" lung şi atît de îngust, încît se acoperea intrarea cu o ţoală de nici nu se observa că mai este o încăpere în casă. Era, de fapt, şi un fel de ascunzătoare sau „teiniţă", cum de multe ori se întâlneau în acele vremuri nesi¬gure. In hodaie, lipită de peretele median, se află un cuptor sau o sobă cu ,,ulcele" încastrate în ea, potrivit unei practici care iarăşi singularizează Mehedinţiul în ansamblul sistemelor de gătit şi încălzit româneşti. Această sobă era de tipul numit ,,oarbă" fiind alimentată cu com¬bustibil din cealaltă încăpere, de pe vatra liberă.

Temelia de piatră este scundă (40 cm), pe ea este pusă o talpă de 25 cm, iar pereţii se înalţă doar până la l ,60 m, având doar două mici ferestruici de 30/35 cm, foarte ingenios practicate în trunchiurile rotunde de fag, cu diametrul de numai 15 cm. Sistemul este următorul: fiecare trunchi este secţionat ca să lase o mică ferestruică lungă de 30 cm şi înaltă de 12 cm, lăsându-se însă de-a lungul ci o limbă din lemnul trunchiului, astfel că de fapt „ferestruica" este compusă din două ferestruici mai mici suprapuse. Cele două spaţii libere se acopereau cu băşică de porc sau piele de oaie. Este singurul exemplar de asemenea fereastră întâlnită de noi, vorbind despre vremuri apuse, realizarea ei temeinică fiind perfect adaptată materialului transparent (băşica) avut pe atunci la îndemână.

Lemnul casei este foarte îngrijit lucrat, ,,tindarul" (grinda deasupra tinzii — prispei) fiind foarte frumos cioplit în trei arcade şi susţinut ele un stîlp cioplit simplu, ca şi ,,undreaua", acoperind capetele grinzilor, între ,,prăgarul" de sus şi tindar, legătura o face un ,,cal scos pe tindă", arcuit ca un gît de cal.

Acoperişul înalt era din şindrilă de fag fixată cu cuie de gorun, dar înainte vreme fusese de blăni lungi de câte doi metri şi late de 50 cm. Acoperişul este străpuns de un coş tipic mehedinţean, care se adaugă ca element singularizator de astă dată al plasticii generale a casei mehedinţene. Este un coş de lemn foarte înalt, acoperit cu un mic acoperiş în două ape.

3. Casa cu prispă parţială plasată asimetric, cu trei încăperi, dispuse altfel decât la tipul precedent, este vorba de tipul foarte răspândit de la sfârşitul sec. al XIX-lea, generalizat azi, al casei cu două încăperi dispuse de o parte şi de alta a unei săli mediane. Interesant de remarcat acest tip de plan adoptat în Mehedinţi, şi numai aici, prispa parţială, contrazicând oarecum tendinţa de simetrie a aşezării încăperilor.

O casă de acest tip, dezvoltată ca dimensiuni, aparţinând unui ţăran mijlocaş, am în¬registrat în Prejna, casa lui Constantin Stoican. Casa este construită pe o puternică denivelare de teren, ceea ce a făcut ca înălţimea soclului să crească dinspre stradă spre fundul curţii, adică pe lungimea casei, de la 85 cm, la 2,30 m. Cu toate acestea casa rămâne cu un singur nivel, deoarece jos, în acest soclu foarte dezvoltat nu este amenajată decât o pivniţă. Pe acest soclu de zidărie frumos lucrată, la care duce o scară de piatră fără acoperiş, erau puse tălpile de lemn, nu prea groase (20 cm), peste care urmau cununile din bârne tencuite, formând pereţi înalţi de doi metri. Casa este de dimensiuni mari, faţada având 10 m lungime, iar adâncimea casei fiind de 5,60 m. Prispa, singură, este lungă de 5 m şi lată de 1,20 m. De pe prispă se intră în încăperea focului în care, în colţul dinspre faţă este aşezată vatra cu ,,căminete" de piatră, prinsă în ramă de lemn ; în fundul încăperii se află o bancă lungă de lemn pe care stătea un dulap vechi de fag cioplit cu barda, înalt, cu două uşi, asemănător cu cele înalte gorjeneşti, dar fără decor. Sub grinzile tavanului era suspendat un ,,grătar" de nuele împletite pentru uscat hainele. Din această încăpere o uşă ducea în încăperea de locuit zilnică în care la pere¬tele corespunzând vetrei, se afla un cuptor în care focul se făcea de dincolo. Tot din încă¬perea focului o altă uşă ducea în ,,hodaia" mare de 5/5,60 m. în colţul din fund al acesteia se afla cuptorul destul de mare. Mobilierul era organizat în sistemul clasic al vechilor interioare ţărăneşti româneşti : o platformă-pat în fundul încăperii, un alt pat la pertele dinspre faţadă, încadrînd între ele un dulăpior scund şi un „scaun", adică o bancă nu prea lungă, în faţa acestora, o masă. Pe al patrulea perete o altă bancă lungă. Pe ambele paturi, la capătul lor dinspre perete, cîte o ladă de zestre completa dispunerea interiorului.

Acoperişul din şindrilă era străpuns de un coş foarte înalt, de lemn, pornind de dea¬supra vetrei, dar nu cum pornesc corlatele gorjeneşti, cam de la un metru şi jumătate de la podeală, ci, de sus, din dreptul podului.

Gura coşului, la bază, avea 1,70 m latura, fiind un pătrat, ce se îngusta treptat de-a lungul celor cinci metri până la capătul ce ieşea deasupra învelitorii. O latură a coşului era perfect verticală, alta era oblică. Coşul era acoperit cu un mic acoperiş într-o apă oblică.

Lemnăria casei este foarte frumos lucrată, atât ,,tindarul", cît şi stîlpii fiind ciopliţi în volume puternice, predominînd rombul.

Notăm că la această casă, ulterior, s-a mai deschis o uşă în ,,hodaia" mare, dînd drept Pe ,,tindă", adică pe prispa parţială, ca oaspeţii să nu mai treacă prin încăperea focului, ci să Poată intra direct în hodaia de primire.

4. Casa cu prispă parţială, plasată asimetric, cu trei încăperi dar cu două intrări de pe Prispă, nu cu una singură, ca precedenta casă, este un tip, de asemeni, mai dezvoltat. Am îregistrat acest tip în Izverna la ţăranul Nicolae Pîrvănel (?). Pe un soclu egal ca înălţime (circa 70 cm), pereţii din cununi de bârne orizontale se înălţau pînă la 2,10 m. De pe „tinda" parţială se intră în sala mediană, unde se află vatra liberă la colţul dinspre faţadă, iar de aici în T,hodaia" de locuit, în care se află şi cuptorul alimentat tot din sală. Vatra pardosită cu cără¬mizi se ridică la 10 cm de la podea. Are conturul unui segment de cerc. Pereţii laterali de bârne, alipiţi vetrei, sunt căptuşiţi cu piatră, formând ceea ce se cheamă local un „cămin" sau ,,căminete". Deasupra vetrei se ridică coşul înalt de patru metri, care iese prin acoperiş. Tot deasupra vetrei, cam la doi metri înălţime este prinsă în pereţi o bârnă orizontală numită ,,dorîng" de care se agaţă un ,,căldărar" de lemn (un cîrlig mare îndoit de la natură) de care este prins „zălarul" (lanţul) de fier pe care se atîrnă ,tuciul", ceaunul de fiert mămăliga. Tot în încăperea cu focul se află, în fundul ei, o ladă mare de făină, iar alături o laviţă pe care este urcat un dulap înalt de lemn de fag. In hodaia cu cuptor, în fundul ei, peste un pat-platformă şi o masă, iar în cealaltă hodaie în care se intră direct de pe prispă se află de ase¬menea un pat, un dulap înalt, o masă sub fereastră şi o ladă foarte frumoasă de haine. In interiorul acestei case am găsit multe obiecte de tradiţie veche, încă folosite : ,,foaie" de capră (burdufuri) pentru adus lapte de la munte, furcă ele tors cu coarne, ,,colaci" de lemn pentru îndoit funia la sarcinile mari de fân aduse cu calul sau cu spatele (aceşti colaci, ca nişte covrigi, sunt tăiaţi din noduri de copaci şi prin ei se petrece funia, formând nodul), ,,mâtcă" (o rămurică cu mai multe terminaţii la capătul de jos) de brad pentru bătut urzicile, în sfârşit, să notăm că deasupra patului din prima hodaie, peretele era căptuşit cu scoarţă de copac ca să ţină de cald. Este una dintre rarele supravieţuiri a acestui fel de a folosi scoarţa copacului, de unde, probabil, a decurs şi numele de „scoarţă" dat ţesăturilor de lână, ce într-un târziu au înlocuit materialul cules din natură purtând numele său propriu. La multe case am înregistrat, pe tindă, lângă stâlpul din colţ, aşa-numita „targa" de fag, construită dintr-un lemn vertical, prins în inele de stâlp şi o prăjină orizontală fixată în primul. Pe targa, jucând rolul „culmei" fixe, se pun rufele la uscat.

5. Casă cu prispă parţială, plasată simetric, la mijlocul faţadei, cu trei încăperi şi cu o singură intrare de pe „tindă", am înregistrat în Prejna, fiind o casă de vechime mijlocie, de dimensiuni relativ mari : 9/4,20 m. Soclul de zidărie avea circa l m înălţime, egal pe toată lungimea faţadei. Tinda (prispa) era plasată la mijlocul casei, în dreptul încăperii focului, largă cît aceasta. Vatra era în stânga acestei „săli" mediane, de unde se intra în hodaia mare, unde se afla şi un cuptor „orb" şi o platformă-pat, un pat şi o masă, sub fereastră, precum şi un „scaun" (laviţă), în fundul încăperii focului se aflau pe o laviţă ,,ştreaz" (putini) pentru lapte şi brînză, alături de care era şi un dulap înalt.

c) Casa joasă cu prispă de - a lungul întregii faţade princi¬pale reprezintă un tip răspândit pe tot teritoriul românesc, particularităţile mehedinţene fiind date în acest caz de plasamentul vetrei şi de coşul înalt. Aceasta în zona de podiş, pentru că în zona dealurilor şi a ceea ce se cheamă Piemontul Motrului, aceste caracteristici dispar cu totul.

1. Casa cu două încăperi şi cu o intrare de pe tindă care se întinde de-a lungul întregii faţade, se întâlneşte foarte frecvent în zona dealurilor, ea nu lipseşte însă nici din zona podişului, deşi scăderea frecvenţei ei aici este notabilă, dominante fiind, după cum am văzut, casele cu prispă parţială. Totuşi, chiar la Prejna am văzut un foarte frumos exemplar din această categorie, şi anume casa Ilincăi Gh. Păunescu, care la data cercetării, 1951, avea 87 de ani şi care ne spunea că apucase de purtase „conciu de ciureş" (cireş) că, adaugă bătrîna plină de umor, „nu aveam de argint". Se ştie că în vechiul port femeiesc din Oltenia, ca de altfel şi din alte regiuni româneşti, sub ,,cârpa" lungă se purta un conci (un cerc de care se prindea părul). Casa trebuie să fi avut sigur 150 de ani, bătrâna ţinând minte că în casă s-au perindat „cinci veacuri de om" (cinci generaţii). Bătrâna era vioaie şi impresionant de clară la minte, aşteptând cu nerăbdare întoarcerea unui nepot de la armată : „Am un nepot la armată, de dragul lui îs vie". Casa, aşezată pe un soclu de piatră de 70 cm înălţime, avea talpă groasă de pin ,,de pe cucă" (deal), cu diametru de 30 cm, iar pereţii erau de brad rotund. Destul de scund şi acoperişul şi pereţii: „Nu s-a suit în sus că cade şi se fărâmă, mai bine joasă şi plină", răs¬punde bătrâna unei întrebări că de ce e aşa joasă casa. Prin acoperiş ieşea însă un coş pu¬ternic, piramidal, cu acoperiş într-o apă. în colţul din stingă al tindei (prispei) era un pat, pe care vara dormea afară bătrâna. Tinda nu avea ,,prispă", adică pălimar. In prima încăpere, cea cu focul, ,,cunie", se află, în fund, butoaie, berbeniţe, un ştrez mare (un trunchi de copac scobit, ceea ce se cheamă în Gorj „ulei"), în care bătrîna ţinea ,,ceagîr", acreală făcută din comină, şi mai era şi o poliţă. Vatra, la nivelul pardoselii era în stingă, spre peretele median şi spre faţa casei, dincolo, în hodaie, corespunzîndu-i obişnuitul „cuptor" orb. Tot în hodaie mai erau şi un pat-platformă, în fundul încăperii, şi un pat lângă cuptor. Ferestre foarte mici, erau numai două, în hodaie. Sub una din ele, cea de pe latură, era masa, pe care se afla o sol¬niţă făcută dintr-o ploscă veche : „cu asta au venit grăitorii la mine de m-am măritat", îşi aminteşte bătrâna, vremea de acum (în 1951) 70 de ani.

O casă cu un plan identic este cea a lui Vasile Costescu, construită în jurul anilor 1900. De aceasta data, însă, soclul este înalt de un metru şi de 1,40 m spre curte, accesul făcîndu-se pe o scară de piatră fără acoperiş. Sub casă, în soclu, este amenajat un beci şi, în partea mai scundă, un adăpost pentru porci. Casa are 7,50 m lungime şi 4,50 m lăţime. Din cunia cu vatră şi cu nelipsitele „streze" din fund şi dulap de lîngă uşă, se intră în hodaie, în care se află cuptorul „orb", un dulap înalt, un pat-platformă şi un pat mai mic. „Tinda" este închisă cu prispă de scânduri, puse în picioare, iar uşa este clin tipul celor gorjeneşti, late, din două bucăţi din plăcuţe de lemn. „Tindarul" şi stîlpii, trei la număr, sunt foarte frumos ciopliţi.

Coborând de pe podiş, acest plan apare, după cum am spus, foarte frecvent în toată linia de sate de la contactul podişului cu Piemontul Motrului : Rudina, Studina, Valea de Sus şi de Jos, Ilovăţ. Unele din casele cu acest plan sunt foarte vechi şi au frumoşi stâlpi sculp¬taţi, în aceeaşi zonă, însă, acoperişurile sunt în proporţie de 80% din ţiglă, cum e cazul la Şovarna, iar coşurile, din ce în ce mai rare sunt de cărămidă. Schimbarea esenţială este cea legată de poziţia vetrei, care îşi schimbă locul de la faţadă spre unghiul din spate al casei.

2. Casa cu două încăperi, cu dona intrări separate este un tip răspândit într-o mare arie înglobând Oltenia şi Muntenia de nord, sudul Transilvaniei şi, mai puţin, vestul Bana¬tului. Firesc, deci, ca el să fie deosebit de frecvent aici, în Mehedinţi, inima acestui vast ţinut coincizând cu cel al celei mai intense romanizări. Este alcătuit din două încăperi, una cunia cu vatra, şi alta hodaia de locuit, cu cuptor orb. De pe „tindă" (prispa) din faţa ambelor încăperi se intră pe câte o uşă în fiecare din ele. Uneori cele două camere au legătura între ele, printr-o uşă, alteori nu au. Aproape totdeauna, o mică ferestruică sau o firidă este practi¬cată în peretele median, pe care se pune o lampă, o luminare sau, în trecut un „ciob" sau opaiţ cu seu, ca să lumineze ambele încăperi sau cel puţin să lase să treacă lumina slabă a jarului de pe vatră şi în cealaltă încăpere, în hodaie adică. Pe podişul Mehedinţiului vatra îşi are locul ei în faţă, în timp ce în satele Piemontului Motrului ea se găseşte în fundul cuniei.

3.Casa cu trei încăperi, cu o singură intrare face parte din stratul de vechime mijlocie al arhitecturii locale. Este un tip de casă a cărui răspândire s-a generalizat după primul război mondial de pe teritoriul românesc. O astfel de casă am înregistrat la Izverna, casa lui Nicolae [on Stoican, care a murit în 1930 în vîrstă de 80 de ani. Era, într-adevăr casa unui ţăran bogat, cu încăperi mari, aşezate de-o parte şi de alta a unei săli mediane, cu o intrare dând pe „tindă" (prispa) foarte largă, împodobită cu stâlpi masivi ciopliţi foarte frumos, cu „tindarul" de asemenea cioplit, sprijinindu-se pe grinzi transversale arcuite foarte adânc.

O foarte interesantă casă de acest tip, mai veche, şi păstrată cu tot dichisul ei interior aproape intact, era cea a lui Vasile N. Stoican (de 55 ani în 1951), construită la anul 1870. Din tinda foarte largă (prispa) se intră în ,,cunie", în care imediat la dreapta se află vatra, în colţul ei obişnuit. Vatra are un „căminete" foarte bine construit, căptuşit cu piatră înăuntru la peretele faţadei şi fiind numai zid de piatră (gros de 25 cm) spre hodaia de locuit. De sus din gura neagră a coşului, atârnă „zălăriul" păstrat la locul lui, pentru agăţat tuciul de fiertură. Coşul este construit pe un schelet de patru stâlpi puternici, între care este împletită o leasă de nuiele lipită de pământ. Coşul, înalt de mai bine de patru metri, străpunge învelitoarea aco¬perişului. Fundul cuniei, ca de obicei, era ocupat de un ciubăr de făină făcut din trunchi de fag scobit dintr-o bucată, înalt de l metru cu diametru de 50 cm, ce folosise înainte ca bu¬toiaş de ţuică; în celălalt colţ al fundului cuniei sta un ,,ştrcaz" mai mare pentru varză acră. între cele două recipiente era prinsă în perete o laviţă largă pe care sta un admirabil dulap-poliţă, fără uşi, înalt de 2,20 m, lat de 1,10 m din lemn de fag, ce căpătase cu vremea o frumoasă culoare roşie-neagră. Pe ambele laturi ale dulapului erau prinse cuie de lemn, uşor îndoite în sus, lungi 'cam de 20 cm, pentru agăţat traista, puşca, mănuşile. Dulapul era adânc de 40 cm şi încăpeau în el tot felul de străchini şi lucruri vechi. Din cunie se intra în dreapta şi în stânga, prin uşi, care spre deosebire de casele obişnuite româneşti, sunt plasate spre fundul cuniei şi nu spre faţa ei (din cauza plasamentului în faţă al vetrei), în cele două încăperi, în stânga se intră în „hodaia de ţinut hainele mai bune ale casei", adică încăperea de curat, pentru oaspeţi, fără foc. Un pat mare în fundul camerei (celălalt, simetric, nu mai era), iar masa stătea într-un colţ în loc să stea sub fereastră. Tot în fund, lângă pat, mai era şi un „gardilop" de factură mai nouă. în dreapta, din cunie, se intră în „hodaia de locuit" în care cele două paturi îşi păstrau locurile lor obişnuite în fiecare din colţurile dinspre afară ale camerei, în mijlocul tavanului era atîrnat de o „ghiară" întoarsă în pod şi de o „tutu-rigă" (inel) de fier răsucit, un „leagăn cu ţuţulul" lui, făcut din fag fiert, de formă ovală, la fel cu cel din Banat, legat cu ,,obromnii" de lînă colorată (fire groase de lînă răsucită formînd un şnur multicolor), în sfîrşit, în colţul din faţă, în dreptul căminetului de piatră cores-punzînd vetrei din cunie, se află un „cuptor" înalt de cărămidă pe un postament de piatră, de forma a două cuburi suprapuse (înălţimea totală 1,80 m), în cubul de cărămidă de deasupra, erau încastarate cîteva olcuţe mici, cu gura în afară, ca să mărească suprafaţa de degajare a căldurii şi ca să se poată coace mere sau să se încălzească mîinile. Sunt caracteristice Mehedinţiului aceste olcuţe din cuptor, neîntâlnite în alte părţi ale ţării. Fumul circula prin toată soba-cuptor şi ieşea iar în cunie într-o gaură sub coşul de deasupra vetrei, condus de la sobă la acea gură prin „fornuz" („forunz" ?), făcut din olan rotund sau din nuiele lipite cu pământ. Foarte frumoasa lemnărie a casei se mai putea vedea atât la uşile lucrate în plăcuţe de lemn formând romburi (fiecare uşă cu alt model), fie în „pondila" (tavan) de fag „privişit" (cu uluc şi Iamb), afumată din cunie.

4. Casa cu trei încăperi dar cu două intrări de pe ,,tindă" (prispă) este un tip ceva mai rar întâlnit. îl menţionăm şi pentru o particularitate a cazului înregistrat de noi, anume asupra lărgirii unor porţiuni din prispă, dar mai ales pentru frumuseţea lemnăriei sale sculptate, despre care va fi vorba ia capitolul dedicat decorului. Este casa lui Ion Ursu din Prejna construită la 1840, reprezentând, cum am spus mai înainte, locuinţa unui ţăran bogat din epocă. De pe tinda (prispa) foarte largă se intră în cunie şi de aici în hodaia de locuit, iar tot de pe prispă se intră şi în hodaia de ţinut, care, are astfel, intrarea separată, pentru a fi ferită de fumul vetrei din cunie. Casa este mare (10,50 m lungime, 6,50 m lăţime), înălţată pe un soclu de piatră de 1,20 m şi pe o talpă de aproape 30 cm (28), pereţii fiind de 2 metri iar grinda de sus, tindarul, lungă cît casa, era groasă de 20 cm. în colţul din stingă era prinsă şi o ,,targa" mare, mobilă, pentru pus rufele la uscat. Accesul la prispa înaltă se făcea pe o scară lată (1,20 m) din lespezi de piatră. Tinda avea o prispă (pălimar) din stin¬ghii de lemn încrucişate în X, fiind evident o refacere târzie. Prispa prezintă particularitatea de a fi mai largă la ambele capete, adică în timp ce lărgimea ei, la mijlocul casei este de 95 cm, la cele două extremităţi ea se lărgeşte până la 1,40 m, pe o distanţă de 3 m în stingă casei şi pe alţi 3 m la dreapta casei. Această supralărgire a fost făcută cu scopul de a instala, în ambele părţi, câte o platformă-pat din scânduri, pe care vara se doarme, confirmând printr-un încă un exemplar această frecventă utilizare a spaţiului prispei de către români. Aici este vorba însă de o soluţie constructivă, anume aleasă.

Cam acestea ar fi principalele tipuri de case înglobate în vasta categorie a caselor joase. Ar mai fi de adăugat ceva. Aşa cum spuneam la începutul acestei încercări de clasificare un element definitoriu al tipurilor de case ţărăneşti îl constituie prezenţa sau absenţa foişorului. Ori, după cum s-a văzut şi după constatările noastre pe teren, foişorul este cu totul absent în zona de podiş a Mehedinţiului, excepţie făcînd doar unele case evident mai noi sau cele imitînd tipul de casă zis „vilă românească", aparţinînd epocii de după primul război mondial şi unor tendinţe de aplicare în mediul rural a unor mode, în această epocă, urbane. Acest curent de imitaţie s-a conturat mai puternic în ultimele decenii, schimbând faţa satelor româneşti, în stratul vechi al arhitecturii locale de pe podiş, foişorul nu exista, în cercetarea noastră 1-am întâlnit de-abia la limita satelor de la contactul podişului cu dealurile, adică începând de la Dâlma, Rudina şi până la Şovarna (de Sus şi de Jos). Fireşte ne ocupăm acum numai de casa joasă, la cea înaltă apariţia foişorului fiind ceva mai frec¬ventă, dar tot numai în această zonă a piemontului şi nu pe podiş.

Am întâlnit un astfel de foişor la case joase în Şovarna, unde era alipit la o casă de vechime mijlocie cu planul cu două încăperi, cu două intrări separate. Numit local „balcon", termen de origine cultă, dovedind sensul de circulaţie al modei, foişorul văzut de noi era larg (3/3 m), înălţat ca şi casa pe un soclu de piatră de vreo 50 cm. Era plasat în axul casei (foişoarele vechi româneşti sunt plasate asimetric), adăpostind intrarea în cele două încăperi, în cunia cu vatră în faţă, deasupra căreia ieşea coşul puternic, şi în hodaia de locuit. Trebuie să remarcăm frumoasa alcătuire plastică a volumelor acoperişului acestei case, în care marea prispă a acoperişului foarte înalt al casei (de şindrilă cenuşie) se îmbina cu prispa mai mică a acoperişului foişorului, formând umbre la încheietura apelor şi cu trunchiul de pira¬midă al coşului înalt şi zvelt, ce izbucnea la nivelul coamei acoperişului foişorului şi se ridica peste coama acoperişului casei.

Totuşi, această alăturare a foişorului direct de corpul casei, fără prispă în restul faţadei, dădeau o oarecare notă dacă nu de improvizaţie, în orice caz de neaderare orga¬nică. Uneori mi se părea că aceste foişoare, ieşind neaşteptat din linia casei, fără interme¬diul prispei, ar semăna foarte mult cu planul vechilor case pe jumătate îngropate în pământ şi cu treapta mai târzie de evoluţie a acestora, cu ,,cenuşarele" pe care le ştiam din părţile de câmpie ale Olteniei. Ca plastică, volumele acestor case cu foişor din părţile relativ mai joase ale Mehedinţiului recheamă în amintire construcţiile din Câmpia Doljului şi Romanaţilor, cum ar fi cele din Dăbuleni, de pildă. Este o pistă de cercetare ce ar merita aprofundată.

Este locul să amintim că la casele vechi ale Mehedinţiului nu numai arhitectura este demnă de a fi luată în seamă, ci şi vechea organizare a interiorului despre care pe larg se va vorbi în capitolul următor. Aici am subliniat doar existenţa unor obiecte de veche tradiţie, ajunse până la noi şi care au şi ele un deosebit interes etnografic, contribuind la definirea atmosferei casei mehedinţene. Astfel, în multe din numeroasele case pe care le-am înregistrat în anul 1951, am întâlnit, ducând la gura podului, aflată de obicei în cunie, scări făcute dintr-o bucată, „dintregul" spuneau localnicii ; erau de fapt două ramuri crescute paralel, tăiate cu o bucată din trunchiul care le unea şi care alcătuia baza scării, între care se fixau în găuri treptele făcute din bucăţi de lemn rotund. Adică aceste scări de la case nu seamănă cu cele într-adevăr dintr-o bucată de la bisericile de lemn transilvănene, dar şi olteneşti, cioplite într-un trunchi gros, în formă de trepte.

Tot aşa sunt încuietorile de lemn, cu ,,căţei", cioplite într-un butuc gros aşezat vertical şi în care culisează pe orizontală o bucată de lemn găurită în care cad căţeii, încuierea şi descuierea se face cu o cheie tot de lemn arătând ca un fel de pieptene cu câţiva dinţi (4—5) mari şi rari, înlocuită mai târziu cu o cheie de fier.

Foarte numeroase sunt recipientele de lemn scobite într-o bucată de trunchi, reci¬piente numite ,,obod", în lemn de fag sau de brad, servind pentru depozitarea boabelor de porumb sau pentru baterea lui. Uneori obodul serveşte drept „ulei" sau ,,pîrlău" pentru spălat şi opărit rufe cu leşie. Câteodată este pus pe o albie mare de fag într-un lăcaş special, ilustrând ingeniozitatea tehnică a acestor oameni, făcându-şi primitive ,,maşini de spălat" rufe. La categoria recipientelor trebuie adăugate tot felul de berbeniţe, ştreze, putini, cioplite tot dintr-o bucată şi care demonstrează un anumit nivel al dezvoltării tehnicii folosind cît mai multe obiecte din natură foarte puţin prelucrate. Poate că aici ar trebui să amintim şi ,,butoniul", trunchiul lung scobit de cinci-şase metri servind drept conductă de apă la morile cu ciutură, în Mehedinţi ca şi în Banat, fiind vorba de aceeaşi tehnică de confecţionare şi de acelaşi principiu al folosirii lemnelor din natură. Bărdacele de băut sau de măsurat laptele la oi (5 litre = l oca), găleţile de apă din lemn lucrat foarte frumos (pâlnia), din lemn de anin, cu care se turna ţuica în butoi, completează seria recipientelor de lemn.

în cunie se mai pot vedea şi alte obiecte de lemn ca acele ingenioase tălpigi de lemn, ca nişte tăbliţe, care se alătură de picioare când se sprijină ceaunul de mămăligă ca să se mestece cu făcăleţul, sau cum este „cobelca", cobiliţa, de purtat găleţile cu apă sau alte greutăţi.

Sub şoproane şi în magazii se pot vedea şi nişte „coşuri" foarte mari de bătut porumbul, în forma unui coş de căruţă, paralelipipedic, din nuiele împletite, înfipte într-o ramă de lemn. Porumbul se bătea cu un mai de lemn.

In sfârşit, nu la puţine case, pe podiş, unde morile sunt departe de valea cu fire de apă, am văzut râşniţe de mână sau de picior, puse la colţul prispei, la îndemâna gospodinei sau a gospodarului, pentru că nu este uşor de a mâna piatra alergătoare. Coşul râşniţei, din scândură, ca la moară, pe unde se toarnă boabele, este prevăzut pentru a lăsa boabele să iasă, câteva numai, cu o bucăţică de scândură, ,,şocot" sau „clocot", care se mişcă ritmic şi care este cioplită în chip de cap de cal stilizat. Râşniţele de picior sunt mişcate cu un fel de pârghie acţionată de doi oameni, unul stând în picioare pe pârghie, la un capăt, altul la celălalt, capăt, pârghia fiind fixată la mijloc pe un ax şi având deci un balans pe verticală care se transmite printr-un sistem mecanic simplu roţii ,,alergătoare". Râşniţa face parte din sistemul de viaţă social-economic al acestei zone izolate şi arhaice de pe podişul Mehedinţiului, cînd nici cantitatea de cereale pentru măcinat nu era mare şi distanţele pînă la instalaţiile tehnice minate de apă erau mari.

Prinse în cui de grindă, sau la vatră, am văzut de multe ori „tuturigi" de lemn tăiate în noduri de copac (despre care am mai amintit cu alt prilej) ca nişte covrigi uscaţi înşiraţi pe sfoară, servind pentru înnodarea funiilor de cărat fînul sau orice alte sarcini, lemne de pildă. Tot lângă vatră, se mai puteau vedea, (tot mai rar), ţesturi de pământ, dar mai ales de tuci, pentru copt pâinea sau turta de mălai, rareori, la sărbători, raţa sau găina pusă în ,,ghiveci", vas ceramic pentru copt.

Un element foarte important al interiorului este sistemul de încălzit şi gătit, în trecut servind şi ca principală sursă de iluminat, formând, în Mehedinţi, ca şi în alte părţi ale ţării, un „bloc" în sensul că vatra cu căminete şi coş din cunie este legată func¬ţional şi tehnic de cuptorul-sobă din hodaie. Am descris câteva vetre şi nu mai este locul să revenim. Am adăuga doar câteva cuvinte despre cuptorul-sobă, caracterizat nu numai prin olcuţele încastrate, ci şi prin volumele sale foarte simple şi proporţionat alcătuite : din piatră sau din cărămidă, cuptorul-sobă mehedinţean este format din două sau trei cuburi sau paralelipipede suprapuse, descrescând ca volum în sus. Marginile rotunjite ale volumelor, liniile lor moi, din pricina lipiturii de pământ, dau farmec şi îndulcesc rigiditatea formelor. La casele înalte, greutatea vetrei şi a cuptorului în care intră multă piatră, se sprijină pe un picior de zidărie aflat la nivelul inferior.

Fumul este scos printr-un coş foarte înalt care dă o notă aparte siluetei casei mehedinţene. Coşul este construit în formă de trunchi de piramidă, pătratul de la bază având latura de circa 1,50 m, iar cel de la partea superioară micşorându-se până la a avea latura de 0,80 m, deci, aproape la jumătate. Cele două rame, de sus şi de jos, sunt făcute din „chingi" de gorun şi legate solid prin patru stâlpi tot de gorun, aşezaţi la colţurile celor două pătrate. Stâlpii sunt înalţi între trei şi patru metri, după cum este ele înalt acoperişul; coşul nu trebuie să treacă cu mult coama acoperişului, pentru că astfel îl dă vântul jos. între cele două rame se mai fixează două-trei rame, cam la 80 cm una de alta. Aceste rame de chingi intermediare se găuresc şi prin găuri se trec nuiele mai subţiri verticale, în jurul acestei rame verticale se ţes nuiele orizontale, împletindu-le. Pe acest schelet de chingi, stâlpi şi nuiele, se aplică lipitură groasă de pământ, balegă şi pleavă, mestecate şi udate, într-un strat ce merge pe o parte şi pe alta a nuielelor până la 10—15 cm. Pe dinafară corpul coşului se îmbracă în şindrilă de fag sau de brad, iar deasupra gurii se face fie un ..capac", fie un mic acoperiş în două ape.

Casa joasa | Casa inalta | Acareturi
Home | Up | Next