EN|||DE|||FR|||RO

CERAMICA

Lutul cules din coastele dealurilor, dospit în ogradă, frământat în picioare, modelat cu palmele, uscat de soare sau ars în cuptoare speciale coboară multe milenii înaintea erei noastre, la obârşia încă destul de ceţoasă a neoliticului, revendicându-şi mereu, până în feuda¬lism, dreptul de incontestabil document al prezenţei noastre statornice în spaţiul carpato-danubian.

Metaforic vorbind, meşterii olari au dat lutului viaţă. Prin graiul lutului noi suntem în măsură de a dialoga cu un timp imemorial şi de a ne cunoaşte mai bine strămoşii, de a înţe¬lege mai bine limbajul formelor şi ornamentelor ridicate de creativitatea populară la rangul danubiano-pontic.

A. CERAMICA PREISTORICA

Cercetările arheologice ne-au prilejuit cunoaşterea unui număr destul de însemnat de aşezări mehedinţene în care s-au descoperit obiecte sau fragmente ceramice încă din epoca neolitică aparţinând culturilor Starcevo-Criş, Vinca-Turdaş, Sălcuţa şi Coţofeni. Aceste aşezări sunt localizate îndeosebi în ostroavele Dunării — ca cele de la Ostrovul Banului, Ostrovul Simian, Ostrovul Corbului şi Ostrovul Mare — şi pe firul fluviului —, ca cele de la Hinova, Balta Verde, Gârla Mare sau Salcia. Câmpul ornamental este realizat prin diferite tehnici : incizare — linii incizate dispuse paralel sau în reţea —, impresiuni, aplicaţii în relief şi uneori pictură. Ca motive ornamentale domină geometrismul de o uimitoare putere de stilizare pentru meşterul olar preistoric — motive geometrice unghiulare, romboidale şi meandrice —, brâuri în relief, decorul „în spic", „căprior", „solzi de peşte" şi benzi umplute cu puncte şi şenţuleţe lustruite, ce anunţă tehnica pliseului, caracteristică culturii Vinca-Turdaş.

Ceramica epocii bronzului, atestată arheologic la Ostrovul Corbului, Ostrovul Mare, Balta Verde, Hinova, Gruia, Salcia, Vânjuleţ, Eşelniţa şi Gârla Mare.

Cea mai importantă cultură a epocii bronzului pare a Ii cultura Gârla Mare care se integrează unui complex cultural vast ce cuprindea Dunărea panonică şi nord-vestul Balcanilor.

Cultura Gârla Mare se caracterizează printr-o ceramică de o uimitoare bogăţie orna¬mentală, vădind un rafinat gust artistic al meşterilor olari, ce nu ar fi exclus să însemne, în planul esteticului, o reflectare a unei „excepţionale" bunăstări a locuitorilor.

Analizând câmpul ornamental al ceramicii aparţinând culturii Gârla Mare, D. Berciu se vede îndreptăţit să vorbească despre un adevărat principiu estetic de care sunt stăpâniţi meşterii olari, de aşa-numitul „horror vacui" (oroare de spaţiul gol), care în ornamentarea vaselor au folosit mai multe instrumente, noi văzând în acestea un prim început de inventar mai bogat într-o accepţie, în sens restrâns, a cuvântului.

Purtătorii culturii Gârla Mare încheie în preajma anului 1200 î.e.n. epoca bronzului pe teritoriul Mehedinţiului şi anunţă începutul epocii fierului (Hallstatt).

Debutul în epoca fierului, cel puţin până în stadiul actual al cercetărilor, îl face mate¬rialul ceramic recoltat de la Ostrovul Banului de lângă Gura Văii, caracterizat printr-o cera¬mică neagră, cu luciu metalic, care se impune mai mult prin eleganţa formelor decât prin diversitatea şi abundenţa ornamentelor, specifică hallstattului din perioada de început a epocii fierului (800—600 î.e.n.) şi atribuită din punct de vedere etnic tracilor.

Tot din această epocă provine şi materialul ceramic recoltat din aşezările de la Eşelniţa, Orşova, Turnu Severin, Ostrovul Simian, Ostrovul Corbului, Ostrovul Mare, Balta Verde, Gruia, Gârla Mare, Salcia (aşezări înşirate de-a lungul Dunării), Sura, Vânjuleţ şi Bâlvăneşti (aşezări situate pe firul unor râuri).

In necropola de la Eşelniţa s-a descoperit o ceramică aparţinând hallstattului târziu (600—400 î.e.n.) care relevă o puternică întrepătrundere a culturilor tracică şi ilirică. De o excepţională importanţă pentru dezvoltarea ulterioară a ceramicii este utilizarea ,,roţii olarului". Ceramica lucrată la roată a fost introdusă pe teritoriul Mehedinţiului în secolul al V-lea î.e.n.

In cea de-a doua epocă a fierului, cuprinsă aproximativ între anii 400 î.e.n. şi 100 e.n. se dezvoltă latene-ul dacic.

Ceramica specifică acestei perioade a fost recoltată de la Ogradena (în punctul „Răzvrata"), Orşova, Turnu Severin (cu aşezarea din castru şi cele din sudul şi vestul oraşului), Ostrovul Simian, Ostrovul Corbului, Ostrovul Mare, Hinova, Gârla Mare, Gruia, Salcia, Sişeşti, Bobaiţa, Balta Verde, Cireşu şi Schela Cladovei.

Ceramica latene-ului dacic îşi are obârşia în culturile anterioare, peste care s-au supra¬pus unele influenţe celtice şi romane. Ca tehnici de lucru întâlnim utilizarea în paralel a cera¬micii lucrate cu mâna şi la roată.
Formele vaselor sunt cele dezvoltate sau perfecţionate din culturile anterioare la care se adaugă cuceririle noilor culturi : în special fructiera şi ceaşca dacică.

Ornamentica ceramicii latene-ului dacii, este şi ea destul de bogată, în linii mari, distingem două stiluri de ornamentare (nu dispunem de material local ca să putem vorbi de o ceramică pictată sau grafitată, adică a zgârierii vasului după ardere) :

— stilul reliefului : brâie alveolate dispuse vertical şi orizontal, butoni conici, cilindrici şi rotunzi ;
— şi stilul inciziei : linii drepte, valul, punctul sau „brăduleţul", executate cu pieptenul, în pragul erei noastre, şi mai cu seamă după anul 106, când Dacia devine provincie romană, ceramica autohtonă a fost puternic înrâurită de cea romană, sinteza daco-romană stând la baza formării ceramicii populare româneşti.

Materialul ceramic, fie el şi fragmentar, descoperit în special în castrele Dierna şl Drobeta, sunt dovezi peremptorii ale continuităţii populaţiei autohtone : ceramica de tip dacic continuă să fie fabricată alături de cea de import, romană, având loc o simbioză între cele două culturi.

Cu timpul, ceramica romană, impresionând pe meşterii locali autohtoni, a început să fie imitată de aceştia, dezvoltând astfel o nouă etapă a olăriei preistorice, aceea de tip daco-roman.

Odată cu extinderea Imperiului bizantin până la Dunăre, asistăm la o puternică influenţă a olăriei venită din Bizanţ, care aduce tehnica smalţului, de culoare verde sau galbenă, influ¬enţă ce va dăinui până în plin ev mediu românesc.

B. CERAMICA POPULARĂ ROMANEASCA

1. SUCCINTE PRECIZĂRI

în Mehedinţi meşteşugul olăritului nu se rezumă doar la centrele ceramice Simian (azi dispărut) şi Şişeşti, aşa cum au susţinut până acum toţi cercetătorii. Chiar dacă memoria colecti¬vităţii nu mai poate preciza dacă acest meşteşug era vreodată practicat de locuitorii satului sau ai satelor din împrejurimi, unele toponimice ne vin, însă, în ajutor. Astfel, la Baia de Aramă şi Bâltanele (comuna Greci) există câte un cătun denumit ,,Ularii" şi, respectiv ,,Olarii" ; la Gârniţa, pe raza actualei comune Prunişor, există un loc numit „Olăriţa" ,- la Fântâna Domnească un pârâiaş dintr-o vale se numeşte „Ogaşul olarilor" ; într-o hotărnicie din 1650 a boierilor orânduiţi să aleagă hotarele moşiei Stângăceaua întâlnim toponimicul ,,Cotul olarului" ; iar într-o poruncă a Divanului Craiovei către ispravnicii de Mehedinţi din 18 iulie 1770, referitoare la descrierea hotarelor moşiei moşneneşti a Severinului, un semn de delimitare a moşiei se numeşte „Fântâna cu olane".

Prima statistică cunoscută de noi privitoare la meşteşugul olăritului în Mehedinţi este ,,catagrafia" economică a judeţului întocmită în anul 1832, unde sunt consemnate 15 centre.

După mai bine de o jumătate de secol, într-un caiet de însemnări al boierului Dimitrie C. Butculescu aflăm că în 1883 existau un număr de peste 800 olari, concentraţi în cinci centre.

Statistica destul de recentă privitoare la centrele de olărit din ţara noastră, întocmită de Barbu Slătineanu pe baza datelor trimise de primării, menţionează două centre : Glogova {cu 30 de olari, 2 fabrici şi 15 cuptoare) şi Şişeşti (cu 52 de olari, o fabrică şi 52 cuptoare).

De curând, cercetând toate satele din Mehedinţi, am avut marea revelaţie de a descoperi încă un centru ceramic : satul Valea-Rea din comuna Căzăneşti. Până acum câţiva ani (3—10 ani) în Valea-Rea (azi Valea Coşuştei) mai lucrau şase olari.

Consemnarea unor toponimice, documente de arhivă, date statistice, monografii sau observaţii directe, pe teren, sunt dovezi peremtorii ale existenţei în Mehedinţi a mai multor centre ceramice, localizate îndeosebi în podişul mehedinţean şi piemontul Metrului, centre care produceau o ceramică de străveche tradiţie în spaţiul carpato-danubian.

2. CERAMICA DE SIMIAN ŞI INFLUENŢA BIZANTINĂ' ÎN OLĂ'RIA DIN MEHEDINŢI

La Simian, centru dispărut încă de la sfârşitul secolului al XlX-lea, se confecţiona o-ceramică neagră, cu rădăcini ce coboară în hallstatt sau în latene-ul dacic. De la Simian ne-au rămas extrem de puţine vase. în afara celor deja cunoscute, datorate în special lui Barbu Slătineanu, recent am găsit încă două obiecte în colecţiile profesorului Mihai Buracu şi floclo-ristului Gh. N. Dumitrescu — Bistriţa.

Barbu Slătineanu, observă că centrul ceramic Simian ,,a deservit, probabil, cândva, nevoile castrului şi a devenit cu timpul un centru de olărie bizantină, înainte de a ajunge un centru românesc".

Din aceeaşi sursă aflăm că la Simian s-a dezvoltat ,,o olărie cu reliefuri sau cu pastilaj", vasele zoomorfe şi cele cu decoraţie animală (şerpi, lei etc.) fiind destul de obişnuite. Oalele erau smălţuite, fără angobă, de obicei în verde închis.

In Mehedinţi, ceramica de provenienţă sau de influenţă bizantină a fost colectată şi din săpăturile arheologice de la Vodita şi Drobeta-Turnu Severin, datorate în cea mai mare parte profesorului Al. Bărcăcilă.

Ca motive ornamentale predomină animale stilizate — şerpi, păsări, balauri, vulturi etc. — sau forme geometrice simple — cercuri, unghiuri cu vârful în jos, virgule, linii paralele.

3. CENTRUL CERAMIC SIŞEŞTI

Dacă centrul ceramic Simian şi-a prelungit agonia până în primele două-trei decenii ale secolului al XX-lea prin singurul meşter olar Ion Ghenciu, iar cel de la Valea-Rea (Căză-neşti), până acum câţiva ani prin şase meşteri, toţi trecuţi de 60 de ani, centrul ceramic Sişeşti continuă, singular, gloria de odinioară a artei lutului în actualul teritoriu administrativ al Mehedinţiului. La Sişeşti, unde până cu puţini ani în urmă erau vreo 15 meşteri olari, în pre¬zent activează numai loniţă Traşcă, în vârstă de 70 de ani şi Marin Titu, în vârstă de 52 de ani; la Noapteşa, însă, satul aparţinător comunei Sişeşti, activează un număr de 28 de olari.

Până la începutul veacului nostru pământul pentru oale se culegea din dealul Gârdoaia, de la locul numit „Toaca de arie", în prezent el este scos din coastele dealului Bora, de la locul numit „Mârzaci". Din straturile acestui pământ, numit de olari „meşuri", se alege caolinulr pământ de culoare albă, care se transporta cu carele (azi şi cu roabele) în curtea olarului. Aici el se depozitează într-o groapă pentru dospit, tocându-1 şi stropindu-1 cu apă până ce se face mărunt.

Când se consideră că este îndeajuns de dospit, se ia un ,,vrau", adică o cantitate cât încape într-o postavă (sau troacă). Vraul se calcă în picioare şi se frământă cu mâinile până devine unsuros. Atunci se amestecă de vreo 5—6 ori cu nisip adus de la locul numit ,,humărie", fără nici un fel de impurităţi. Pasta astfel preparată este tăiată în bucăţele, „în boboloaşe". Aceste boboloaşe, frământate încă o dată în palmele olarului, pentru a-i scoate ultimele impurităţi, se aşază pe roată pentru a i se imprima forma dorită. După ce se „înflorau", vasele se aşezau pe policioare pentru a se zvânta şi usca.

După uscare se transportă la cuptor pentru a fi arse. Oalele se aşază de jur-împrejurul •cuptorului, puţin înclinate. Vasele mari se aşază pe vatră, iar cele mici la suprafaţă. Ulcelele se aşază de multe ori în vasele mari — cum face de obicei loniţă Traşcă —pentru a primi o culoare mai albă, lăptoasă.

Arderea durează aproximativ zece ore, mai exact până când iese „bungineala" (un fum negricios) şi la suprafaţă oalele devin roşii, ca jeraticul. După răcire, oalele se aşezau în căruţe şi se transportau la târguri, bâlciuri şi sate. Olarii din Sişeşti îşi desfăceau produsele îndeosebi în oraşele Drobeta-Turnu Severin, Vânju Mare, Strehaia, Calafat şi în satele din podişul Mehedinţi, Câmpia înaltă a Bălăciţei, Câmpia Blahniţei şi până în nord-vestul Câmpiei române (satele din jurul Filiaşului şi Calafatului). In satele din câmpie, oalele se dădeau, pe „boabe" (cereale), iar în cele de munte pe brânză, lână, fasole şi bani.

Centrul ceramic Sişeşti produce următoarele obiecte : oale, ulcele, borcane, urcioare, străchini, sacsii, olane.

Unele obiecte ceramice se făceau pentru anumite sărbători şi evenimente mai importante din viaţa oamenilor. Astfel, pentru „Joimari" se luau numai ulcele de cinci la cap, pentru „moşii de piftii" numai străchinuţe de cinci la cap, iar la „Sărindar", când omul încă în viaţă îşi făcea pomană (atât obiecte de pomană cât şi masa de pomană) trebuia să dea de pomană şi unele obiecte din ceramică : 22 ulceluţe de cinci la cap, 22 străchinuţe de cinci la cap, trei ulcele de cinci la cap, două urcioare şi două borcane.

Vasele de Sişeşti se caracterizează printr-un câmp ornamental de o uimitoare simplitate. Pe fondul ocru-gălbui, în partea superioară a vaselor, se făceau „înfloriturile". Printr-o mişcare lentă a roţii olarului, cu „feştelicul" sau „boielnicul" (pensulă din păr de porc) se aplică un decor în culoare siena naturală. Ca motive ornamentale întâlnim liniile concentrice, meandrul plin conţinu circular şi meandrul simplu fragmentar. Alături de aceste figuri geometrice se mai întâlnesc, foarte rar, şi „brăduţul", motiv arboricol, cu o largă circulaţie atât în arta populară, cât şi în folclorul românesc, apoi spirala.

Până în primele decenii ale secolului nostru olarii din Sişeşti foloseau destul de frecvent la vasele mari tehnica reliefurilor. După ce vasul se zvânta puţin (se întărea), olarul aplica ,,şer-puiturile" : butoni şi brâuri alveolate, între ele aplicând diferite figuri geometrice, dintre care cele mai des întâlnite sunt romburile. Ceramica de Sişeşti prezintă afinităţi cu unele centre ceramice din vestul României şi în special cu cele din Gorj şi Banat, atât prin ornamentică cât şi prin formă. Frumuseţea formei ceramicii de Sişeşti a fost relevată pentru întâia oară de Barbu Slătineanu : „Vasele au o faţă aspră şi o formă foarte curată, de o eleganţă desăvârşită. Asprimea feţei nu este o neglijenţă a olarului ci, dimpotrivă, un mijloc de decorare. Adevăratul element decorativ al vaselor rămâne frumuseţea desăvârşită a formelor".

HARTA JUDETULUI MEHEDINTI

Arhitectura | Portul | Interiorul | Textile | Ceramica
Back | Home | Up