EN|||DE|||FR|||RO

Arta populara

IMAGINI

Locurile de înfrăţire a Carpaţilor cu Balcanii, acolo unde ultima arcuire spectaculară a măreţului nostru lanţ muntos întâlneşte Dunărea la Porţile de Fier, azi „Porţile luminii", adăpostesc unul din cele mai pitoreşti ţinuturi ale României, MEHEDINŢIUL.

Pe o hartă fizică a Europei se poate lesne observa că Mehedinţiul ocupă fundul adâncului golf al Câmpiei Române, prinsă între înălţimile Carpaţilor, la nord, şi a Balcanilor, la sud, având drept ax cursul străvechiului Istru.

Aici, la extremitatea vestică a vechii Ţări Româneşti, dar în inima unei vaste arii etnografice ce aduna în jurul imensului nod muntos al Ţarcului, Godeanului şi Retezatului marile ţinuturi româneşti ale Hunedoarei, Banatului, Timocului şi Olteniei, s-a păstrat şi s-a dezvoltat o cultură populară, a cărei obârşie o descifrăm coborând în milenii de viaţă.

La adăpostul muntelui şi al marilor codri ce se întindeau până departe, în câmpie, unindu-se cu codrii Vlăsiei de dincolo de Olt, departe de drumurile obişnuite ale noroadelor prădalnice, ce preferau căile bătute ale câmpiei din estul Ţării Româneşti, făcând legătura cu .stepele nord-pontice, care îi conduceau înspre bogăţiile râvnite ale strălucitoarelor cetăţi bizan¬tine — Mehedinţiul a rămas până târziu un ţinut izolat, în care au dăinuit şi mai dăinuie încă elemente străvechi de artă populară.

Zonă etnografică deosebit de interesantă şi variată, Mehedinţiul a generat în cadrul spiritualităţii româneşti câteva trăsături distinctive, originale, determinate de existenţa unor factori istorico-geografici specifici.

1. La miazănoapte străjuiesc munţii modeşti ai Mehedinţiului, cicatrizaţi de vechile arsuri (curaturi) şi de nenumărate poteci care coboară în valea Cernei, amintindu-ne de stator¬nicele legături cu Banatul. Trecătorile de pe valea Arşasca sau Ţesnea, păienjenişul de poteci, „patraule" cum li se mai spune local, croite de grăniceri pentru patrulări, apoi viaţa stabilă la conace, ne dovedesc că muntele a fost din totdeauna, în ciuda aparenţelor, nu un element despărţitor, ci unul unificator, adunând în poienile şi văile sale pe oamenii mai multor ţinuturi.

Versantul sudic al munţilor descoperă mai multe aşezări, ale căror vetre se înşiruie în depresiunile şi văile podişului Mehedinţi, bogat în fenomene carstice, cu o climă blândă şi o-vegetaţie luxuriantă.

La extremitatea estică a podişului se află Baia de Aramă, orăşel străvechi, pomenit în acte medievale, în jurul căruia gravita întreaga viaţă economică a satelor din jur : Titerleşti şi Bratilov, sate de ciobani ungureni, care au luat în arendă munţii ; Orzeşti, Cloşcani, Obîrşia, Negoieşti, Mărăşeşti, în care principala preocupare o constituia creşterea vitelor, pomicultura şi lucrul la pădure sau ca băieşi în minele de la Baia de Aramă şi Bratilov.

De la Baia de Aramă, spre nord-vest, ajungem în imensa aşezare risipită a Ponoarelor, care poartă acelaşi nume cu cel al Cetăţii Ponoarelor din Munţii Apuseni, nu degeaba aici întâlnindu-se aceleaşi fenomene carstice pline de surprize şi nici întâmplător, limba românească reflectând unitatea poporului nostru, numind cu acelaşi toponim aceleaşi alcătuiri geologice din¬colo şi dincoace de Carpaţi. Identitatea cu „ţara moţilor", având ca fundament temeiuri antropogeografice, 1-a determinat pe geograful Simion Mehedinţi să considere pe locuitorii de aici ca fiind ,,moţii Ţării Româneşti".

Aceeaşi impresie ne lasă şi celelalte aşezări de pe treapta înaltă a podişului mehedinţean. Spre apus, la numai câţiva kilometri de Ponoare, apare Izverna, aşezare puţin mai adunată — pomenită într-un hrisov din secolul al XVI-lea şi într-un act de vânzare din 29.11.1620 al unui oarecare Rustea pentru ,,partea sa de moşie din Izverna" — dar având şi ea multe cătune, uneori formând doar un grup de câteva sate ale câte unui ,,neam". Din aceste cătune, mai multe căi descoperă alte aşezări : una spre Prejna de unde se poate ajunge la Gornoviţa, Costeşti, Balta şi de aici în valea Bahnei — la Podeni, Cireşu, Negruşa, Moiseşti, Bahna, Iloviţa şi o alta, coborând spre răsărit şi mergând tot pe culmi ce duc în piemontul Motrului — Bala, Sovarna, Floreşti, Broşteni, Corcova, satele din jurul Strehaiei şi până la Gura Motrului ; şi o a treia, traversând prin mijlocul podişului, prin Nadanova, Balta şi Bâlvăneşti, coboară în câmpul Severinului, cum i se mai spune depresiunii cu acelaşi nume.

Cele dintâi mărturii scrise despre aşezările din podişul Mehedinţi datează din prima jumătate a secolului al XlV-lea; mărturiile arheologice, însă, atestă urme de civilizaţie încă din vremea dacilor, în anul 1374, voievodul Vladislav, menţionat şi ca ban de Severin, dăruieşte mănăstirii Vodiţa, ctitorie a sa, printre altele, şi satul Jidoştiţa, satul lui Costea de pe Topolniţa, Terovăţul şi Seliştea Bahnei. Mircea cel Bătrân, întărind daniile anterioare făcute mănăstirilor Tismana şi Vodiţa, dăruieşte mănăstirii Tismana ,,satul numit Jarcovăţ şi Seliştea Stăneiştor" pe balta Bistriţei, pe dealul unde a fost odinioară satul ,,Bresniţa şi amândouă Văronicele", satul Suşiţa şi ,,venitul care este al domniei mele de la roţile lui Cip Hanoş, care le-a făcut de curând la Bratilov şi moară (...) la Bistriţa", iar mănăstirii Vodiţa „satul Jidoştiţa şi Petroviţa şi Vărgoviţa şi întregul vârtej din mijloc la Porţile de Fier (...) şi Dunărea de la padina Orehova până la hotarul Ruşavei şi Vodiţa Mare, de la Dunăre cu Seliştea Bahnei şi cu nucii şi cu livezile, Elhoviţa toată şi Terovăţ". La 1428 este amintit şi „satul Podeni pe Izverna" ca domeniu al mănăstirii Tismana. In secolele XV şi XVI sunt amintite în docu¬mente şi alte sate : Costeşti şi Mărăşeşti, care la 1486 au certuri cu Bratilovul, Colibaşi, Nada¬nova, Cerna Vârf, schiturile de la Topolniţa şi Crivelnicul. Avem de-a face, aşadar, cu sate străvechi, pomenite în primele documente ale Ţării Româneşti.

Realitatea esenţială a aşezărilor rurale din podişul Mehedinţi în evul mediu a fost cea a existenţei satelor libere şi a satelor aservite. Satele libere, numite sate moşneneşti, sunt cele mai răspândite. însăşi memoria colectivităţii mai păstrează încă existenţa ,,curelelor" moşneneşti, formă de organizare juridică şi economică a trupului de moşie, reflectând însă şi struc¬tura socială a acestor comunităţi. Aceste amintiri le vom evoca aici, consemnând, acolo unde am putut, denumirile acestor ,,moşi" mari. înregistrarea lor sistematică pe ansamblul satelor româneşti libere nu ar trebui să întârzie, astăzi mai trăind, poate, ultimii martori direcţi ai acestei străvechi organizări sociale a lumii rurale româneşti.

La Buşeşti, pădurea era împărţită pe cinci ,,moşi", denumiţi cu plurarul neamului : Pleşcarii, Nicoliceştii, Rogobeţii, Căpăstrarii şi Crohanii. Se observă că trei din aceşti moşi au numele derivate dintr-o îndeletnicire, ceea ce ar putea să însemne că este o împărţire pe moşi ceva mai târzie, copiind, poate, împărţeala pe moşi a altui sat.

Curelele erau lungi, ţinând din hotar până în hotar, aşa cum era de pildă, la Ceptureni, unde mergeau din hotarul Obârşiei până la hotarul Balei, trecând, după cum se ştie, şi prin pădure, şi prin păşune, şi prin ţarină.

Izverna mergea pe patru moşi : Izvercenii, Surzii de pe Surduleasa, Gârmencii şi Moşnenii. La început ,,moşii" erau mari, laţi de câte l 000 de stânjeni, dar cu vremea s-au ,,miticulat" (micşorat), de s-a ajuns, să aibă câte unul, o curea de doi stânjeni de lată, dar lungă tot de 4 000 de stânjeni.

Istoria Izvernei este destul de frământată şi a fost notată din amintirile bătrânilor, din documente, dar şi din cărţi ca cele ce se cheamă „Sinodicul" (istoricul vechimii satului şi bisericii), alcătuit de preotul Victor Doman de loc din Nadanova. Intr-un document aflat în posesia satului şi prezentat la expoziţia din 1906, cu care prilej a fost pierdut, se menţio¬nează că în faţa domnitorului Ţării Româneşti, Alexandru al 111-lea, s-au înfrăţit Nicula Moşneanu (din neamul Moşnenilor cum se cheamă şi azi o curea) cu boierul Badea Urdăreanu, acesta dând lui Nicula toată partea sa de moşie din Izverna în schimbul ,,unui cal vrednic de călărie, a unei dulamale şi a unei perechi de cizme", toate preţuite în aspri. Legenda spune că acel Nicula ar fi venit din Domaşnea, din Banat. S-ar putea, însă, ca Urdăreanu, de baştină din Urdari (Gorj), răsplătit de domnie pentru faptele sale vitejeşti, ca tot neamul său de boieri vechi, să fi căzut la învoială cu moşnenii să le dea înapoi pământul strămoşesc, toată povestea nefiind decât un episod al înverşunatei lupte duse secole de-a rândul între cetele moşneneşti, libere şi independente, şi boierii care căutau să-i aservească, înainte de 1761 izvercenii terminaseră şi cu averea boierilor urdăreni şi cu averea Tismanei, reuşind să-şi elibereze moşia. Astfel, din averea urdărenilor în moşia Izvernei, a luat un sfert Lupu Surdu Ceauşu, uşier la divanul domnesc, iar restul a luat Nicolae Moşneanu cu Giurgi Gârmencea şi cu Lepădat Izverceanu ; averea Tismanei au luat-o Tuicanii şi Rohanii, intraţi în moşia Izvercenilor. Iată, cum cele patru neamuri de baştină ai Izvernei sunt Moşnenii, Gârmencenii, Izvercenii (Tuicanii şi Rohanii) şi Surzii, noi observând, însă, că este totuşi un fenomen petrecut destul de tardiv (mijlocul sec. al XVIII-lea), fiind posibil ca aceste patru neamuri să se constituie în ,,moşi" după modelul altor sate moşneneşti mai vechi. Alte neamuri au venit din Banat: Fărăştii, din Topleţ, Croncănii, din Bogâltin, Tălpeşeştii din Cornereva, aflându-ne, deci, în faţa unui fenomen interesant, cel al emigraţiei din Banat. Tot spre sfârşitul secolului al XVIII-lea vin Stoicanii, Dunceştii, Dumitreştii şi Pârvăneştii, în Prejna, Vuseştii — în Bâlvăneşti, iar Enăşeştii — lanoş, Ion şi Patru — izgoniţi de la Cuptoare, Drăganii şi Basarabii, de la Valea Bolvaşniţei, au venit la Gornoviţa. Au existat, însă, şi plecări din vechile aşezări, o parte din locuitorii primei aşezări de la Gogoeva s-au tras ,,în jos", întemeind satele Gornoviţa şi Costeşti, iar alţii s-au stabilit la Malarişca. Venirile şi plecările au generat şi lungi certuri pentru moşie. Astfel, în 1930 aflăm de un proces între Prejna şi Costeşti, care era pe rol de 56 de ani. Nu-i mai puţin adevărat că la această situaţie încâlcită a contribuit şi marea vechime a întâmplărilor, cu motivaţii nu prea limpezi pentru urmaşi. De multe ori, aceste certuri aveau loc şi cu locuitorii de dincolo de Munţii Mehedinţi. Astfel, în anul 1859, moşnenii din plaiul Cloşani — satele Vârciorova, Iloviţa, Bahna, Cireşu Negruşa, Gornenţi, Gornoviţa, Prejna, Izverna, Obârşia Cloşani, Mărăşeşti, Brebena, Orzeşti — se plâng prefectului Ion Aureliu de încălcările ce se fac de către grănicerii bănăţeni pe moşiile lor, iar prefectura judeţului Mehedinţi, constatând la faţa locului aceste încălcări, informează ministerul că ,,... austriecii în acelu pămîntu neutru adesea-i tragu şi-i globescu pentru vitele loru".

Există, însă, şi situaţii mult mai limpezi, acolo unde fluctuaţiile s-au întâmplat a fi mai mici şi unde, cine ştie ce cauze, au determinat o stabilitate, chiar un conservatorism evident vizibil şi în înfăţişarea satului. Aşa este cazul satului Cerna Vârf, care, de la prima vedere apare ca un sat cu foarte multe case vechi, cea mai impresionantă fiind casa Tatucilor, azi reconstruită în muzeul de la Goleşti. Această trăsătură tradiţională exprimată în arhitectura satului a fost verificată şi în structura foarte clară a trupului de moşie, identificându-se toţi moşii, dimensiunile în stânjeni ai fiecăruia, precum şi, lucru mai rar, ,,trăsurile" moşiei, adică cotele dimensionale ale curelelor acolo unde axul lor longitudinal suferă inflexiuni. Lungimea moşiei se aşază pe direcţia est-vest (mai precis, EEN-VVS), fiind în hotar cu trupul de moşie al Buseştilor în est şi cu al Gornoviţei în vest, cu al Dâlmei în sud şi cu al Nadanovei la nord. Forma neregulată a trupului de moşie, încadrat de alte forme geometrice regulate ale celor¬lalte trupuri de moşie ale satelor trădează o străveche organizare teritorială gândită ca ansamblu şi care poate fi socotită ca preexistând formării satelor feudale româneşti. Şi împăr¬ţirea interioară pe curele, este tot foarte regulată mai multe curele intrând în componenţa unui ,,teiu", fiecare din acestea purtând numele unui „moş". Iată care erau moşii Cerna Vârfului şi lărgimea lor măsurată în stânjeni (1 stânjen =2,15 m), la măsura de pe luncă, unde totalul este de 992 stânjeni.

1. Moşul Şeitănesc : 173 stânjeni.
2. Moşu Tătucesc : 169 stânjeni.
3. Moşu Pârvănesc : 112 stânjeni.
4. Moşu Drăgănesc : 109 stânjeni
5. Moşu Chelănesc : 173 stânjeni.
6. Moşu Strâmpeanu : 173 stânjeni.
7. Moşu Setănesc : 82 stânjeni.

In anul 1951 s-a mai putut vedea harta exactă a trupului de moşie al Cernei Vârfului aşa cum era la 1910 când s-a împărţit şi ,,muntele" şi „poiana" care rămăseseră până atunci „vălmaşe". Pe plan erau trecute şi cele nouă „măsuri" ale trupului. De la ,,măsura" a IV-a înainte, măsurătoarea a fost făcută de dascălul Gh. Doman. Harta este un admirabil document topografic, iar descrierea hotarului, mergând pe „măsuri", este un foarte frumos document de limbă românească, dincolo de poezia căreia se întrevăd şi urme de organizare a vieţii sociale din trecutul satelor româneşti libere. Pentru farmecul literar şi pentru valoarea lor documentară complexă, redăm în întregime hotarele „măsurate" ale Cerna Vârfului :

Un întreg univers al unor oameni care ştiu fiecare cireş şi fiecare gorun, care cunosc fiecare colţ al grădinilor şi micile pâraie curgând printre pietre, cunoaştere transmisă ca un tainic legământ din tată în fiu şi exprimată în limba modelată de o lungă trăire pe pământurile de care sunt legaţi prin toate firele. Este cunoaşterea intimă a unor oameni statornici aşezaţi pe aceste meleaguri de cel puţin două milenii.

Varietatea şi specificitatea aspectelor de etnografie şi folclor ne îndreptăţesc să avansăm ideea că la poalele munţilor şi în podişul mehedinţean, mai mult decât în aşezările din câmpia Blahniţei, câmpia înaltă a Bălăciţei sau piemontul Motrului, trebuie să căutăm, în primul rînd, specificul spiritualităţii mehedinţene.

Aşezările de la poalele Munţilor Mehedinţi se înfăţişează ca nişte cuiburi de gospo¬dării grupate pe câte un crac sau pe mici mameloane, între pâlcuri de copaci. Sunt sate de tip răsfirat şi risipit, cu case de lemn sau din piatră gălbuie, înălţate uneori pe pivniţe, în care se intră pe porţi înalte cioplite din lemn de stejar.

Despre confecţionarea caselor de lemn, Ion Ionescu de la Brad ne-a lăsat următoarea mărturie : ,,Casele de lemn se fac din bârne, în pădure, unde se cioplesc şi se încheie (...)Într-o casă de bârne intră până la 70 de copaci întrebuinţaţi în tălpi, bârne, grinzi şi căpriori. Aceste lemne se plătesc în regiunea de munte cu 30 de sfanţi (...) Cele mai multe sunt făcute din gorun. Casa clădită în munte se dă pe loc ; şi cel ce o cumpără n-are decât să o cumpere în satul unde are s-o facă şi reclădind-o în Joc o acoperă şi o umple cu pământ până în tălpi de face faţa casei cu târnaţul ei. O casă bună de sătean ajunge să coste de la 7 până la 10 galbeni, afară de transport".

Tot aici întâlnim şi câteva sate specializate în meşteşuguri populare : la Siseşti şi Noapteşa, olăritul, la Bobaiţa, dulgheritul, la Baia de Aramă, textile şi piese de port, la Simian, un vechi centru ceramic astăzi dispărut, împletituri de răchită, paie şi papură, iar la Obârşia Cloşani şi, destul de recent, la Titerleşti, şindrila de brad, lucrată aproape numai din custură, pană, şi mai ; prin părţile Podeniului, Prejnei şi Costeştiului, locuitorii se ocupau cu obţinerea catranului, iar cei din Bobaiţa, Ponoarele, Dîlbociţa şi Cireşu, de pildă, se înde¬letniceau cu arderea pietrelor de var.

De o deosebită însemnătate etnografică se bucură morăritul şi piuăritul. Privilegiu al satelor moşneneşti, întovărăşire colectivă de proprietate, bazată pe comunitatea de „rubedenie", morile şi pivele se înşiruiesc pretutindeni pe firul rîurilor, constituind cea mai preţioasă zestre a instalaţiilor de tehnică populară. Morile acţionate de forţa apei satisfac, în exclusivitate, numai nevoile colectivităţii locale, iar pivele, aplicând acelaşi principiu al forţei apei prin cădere, au îndeplinit atât nevoile locale, cît şi ale celor din unele sate din câmpia Mehedinţiului.

Tot aici se găsesc şi cele mai interesante şi specifice piese folclorice, de la datini, obiceiuri şi reminiscenţe de ritual la cântece tradiţionale propriu-zise şi pînă la cele din fol¬clorul contemporan. Oamenii acestor locuri, dar mai ales femeile, ca depozitare ale regulilor casei şi vetrei, trebuiau să observe cu stricteţe nenumărate indicaţii provenind dintr-o foarte lungă şi atentă contemplare a naturii şi a întâmplărilor ei, multe din prescripţiile aşa-zise ma¬gice fiind, în fond, generalizări ale observaţiei empirice, magia fiind şi ea un fel de tehnică a intervenţiei în ordinea socotită supranaturală a lucrurilor din cauza insuficientei cunoaşteri a mediului înconjurător.

Astfel, de Sfântul Foca şi Palie, cu trei zile înainte de Sfântul Ilie, nu se mai lucra nimic ca să nu lovească trăsnetul, interdicţie rezultată din observarea frecvenţei trăsnetelor în acel timp al anului. Cele trei zile se numesc ,,cercovei", iar femeile nu coc în ziua de Foca nici pine şi nici nu se împrumută cu foc. în aceeaşi zi cu Foca şi Palia este şi Sfânta Marina, o veche şi populară tradiţie în lumea balcanică.

Cele mai multe prescripţii, însă, sunt legate de apărarea animalelor, lucru firesc pentru o populaţie la care creşterea vitelor constituie o străveche ocupaţie de bază. Consemnarea sumară a unui străvechi obicei păstoresc, degenerat în zilele noastre dar încă destul de viu pe ambele versante ale Carpaţilor meridionali, va fi deosebit de grăitor : toamna, când se des¬tramă viaţa închegată în jurul stânei bacii, cei care în primăvară şi-au unit pilcurile de oi în turme hotărăsc ziua, întotdeauna duminica când vor coborî oile de la munte în sat. în această zi, de cu dimineaţă, bacii şi băciţele, însoţiţi de muzică, merg la ,,Baciu-ăl Măre" acasă. Acolo, băciţele aruncă într-o piuă flori, nuci, alune, sare etc, pe care ,,Băciţa Mare" le bate cu ,,mestecăul", le amestecă bine şi, apoi, le toarnă într-un burduf. După aceasta se aduce un berbec care se împodobeşte cu ciucuri, flori, mărgele, panglici şi găitanele. Odată împodobit, berbecul este predat unui copil care, după ce îl sărută între coarne, îl poartă pe uliţele satului şi până sus, la stână, urmat de baci, băciţe şi numeroşi invitaţi, formând un adevărat alai cu nimic mai prejos decât cel de nuntă. Ajunşi la stână, se aruncă amestecătura din burduf în ţarcul oilor unde se închide şi berbecul.

Ne aflăm, în faţa unui străvechi obicei practicat de foarte multă vreme şi păstrat cu sfinţenie de către o populaţie care practică păstoritul sedentar. Cu toate că trecerea anilor a dus la pierderea multor înţelesuri primare, în special unele practici de ritual şi de magie, putem totuşi desluşi şi astăzi ceea ce a însemnat odinioară această spectaculară manifestare folclorică legată de destrămarea vieţii închegate în jurul stânei, cunoscută sub denumirea de ,,Areţi". Ritualul aducerii areţului (a berbecului), plimbarea pe uliţele satului şi ceremonialul slo¬bozirii lui în turmă sunt însemne ale cultului într-un animal zeificat, atât de preţuit de strămoşii noştri daci, în împodobirea lui — un puternic cult al vegetaţiei, iar în el un simbol al fecundităţii şi al perpetuării speciei.

Alte practici ne dezvăluie noi şi uimitoare dimensiuni ale unui univers spiritual care, cercetat îndeaproape, ar aduce contribuţii dintre cele mai preţioase la cunoaşterea vieţii intime a unor oameni până nu demult stăpâniţi de puterea magiei şi a practicilor empirice. Astfel, de Sfântul Toader, în februarie, nu se lucrează ca să nu se nască mânjii strâmbi, după cum tot pe la începutul primăverii este şi un „lăsat strâmb" ca să nu se întâmple vitelor şi mieilor să se pocească, adică să se nască şi „mielă şi berbec" deodată. Există şi o „Joi a iepelor" a doua zi după Paşti când iar nu este bine a se lucra pentru a nu se lovi caii în „tapa" carului. Se ţine şi o „Marţe încuiată", după cum era şi o ,,Marţe a trăsnetului" ca şi o „zi a ursului". Până în „Sin Petru" se mai cunoaşte o sărbătoare de o zi ca să nu vină „chemata vântului" de rupe tot în cale ; în aceeaşi perioadă a verii sunt şi „Sânzienele".

Iată, deci, un întreg calendar, dublând pe cel creştin, şi celebrând întrupări mai mult sau mai puţin fantastice, servind însă, foarte pământescului scop al apărării avutului cu trudă agonisit, într-o activitate economică foarte complexă, purtând şi ea pecetea aceloraşi trecute vremi, practici îmbrăcate de-acum în aura unor credinţe aproape codificate şi a căror străluciri s-au pierdut în ceţurile veacurilor.

2. Coborând spre răsărit şi mergând tot pe culmi, dincolo de Cerna Vârf un drum lung duce până la Dâlma, un sat tipic de creastă, părând a fi suspendat deasupra aşezărilor din vale (Bala de Sus, Bala de Jos, Rudina). De aici, de pe creasta Dâlmei uşor înălţată între cele înconjurătoare se deschide una din cele mai spectaculoase privelişti a munţilor Olte¬niei, încovoindu-se ca un imens arc şi acoperind zarea către miazănoapte. Pentru cel ce a umblat prin aceste locuri îi este uşor a recunoaşte, ca pe o hartă didactică în relief, semeţele vârfuri, rând pe rând luminate şi întunecate ale Munţilor Godeanu, Piatra Cloşanilor, Retezat, Oslea, Arcanu, Piua, Siglău, Parâng, până către Vâlcea. între piemontul Metrului cu valea ace¬luiaşi râu, se vede ca în palmă, formând o uriaşă treaptă deasupra, depresiunea Târgu Jiului.

înşirate uneori pe distanţe de zeci de kilometri, satele de pe piemontul Metrului mari, multe dintre ele, organizate tot pe sistemul curelelor moşneneşti, lungi şi înguste, străbătând de-a curmezişul tot hotarul moşiei după vechiul obicei al pământului, având şi din ţarină, şi din vie, şi din pădure, şi din apă.]

O serie de documente păstrate la Arhivele Statului, filiala Mehedinţi, sunt deosebit de grăitoare. Astfel, într-un act de căsătorie din 1878, unul din urmaşii marelui moş Brumăresc, din comuna Strâmtu, plasa Motru de Jos, lasă ca zestre fetei sale ,,42 ½” (sau patruzeci si doi şi jumătate) stânjeni moşie din hotarul Strâmtişoru de pădure, după cum merge hotarul în lungime — din culmea Tohomirilor pînă în hotarul Larga — care se învecinează pe la vale cu moşnenii Brumăresei şi pe la deal cu dumnealui Badea Saidacu ; 333/8 (sau treizeci şi trei de stânjeni şi trei palme) stânjeni moşie din hotarul Larga, în lungime din culmea Strim¬tului, până în matca văii Badei ; parte ce mi se cuvine a treia parte din teiul Brumărescu care este în lăţime de una sută stânjeni şi pe care o stăpânesc împărţită în delniţi cu ceilalţi părtaşi ai mei, învecinându-se la vale cu moşnenii Săvoi, alături cu partea, şi pe la deal cu moşnenii Brumăresei şi dumnealui Badea Saidac, cu vie, pruni, o pivniţă în deal la vie din bârne, acoperită cu blăni şi tot ce se găseşte pe dânsa, una ogradă cu pruni şi livada de sub dânsa, una pivniţă cu două guri situată pe dânsa : (...) Una casă din bârne cu două caturi, având în catul de sus două încăperi şi în cel de jos pivniţă cu cunie, o căzăniţă, un şopron, un grajd, toate cu bârne acoperite cu blăni, un cuptor de cărămidă acoperit cu blăni, cu curte împrejurul ei", într-un alt document, act dotai din 1903, cităm următoarele . ,,Seliştea satului şi teiul vrăbicenesc, începând în lungime din apa Peşteana şi învecinându-se în partea dinspre răsărit cu fratele meu I. Ghiţulescu, iar dinspre răsărit cu fiica mea Răceanu, trecând pe la Niveadă până în pământurile Lupşenilor în culmea Lupşei. Lunca, în teiul Andreesc, începând în lungime din culmea Merişului, pe dealul Cucului în vale, şi învecinându-se în partea dinspre răsărit tot cu fratele meu, iar spre apus cu fiica mea, mergând până deasupra fundului Văii Mici, în drumul ce vine prin pădurea lui Cioabă despre răsărit şi trece spre apus în Scroafa".

Din simpla lectură a acestor două documente aflăm că ,,moşii mari" de odinioară se găsesc în faza unui declin iremediabil, în faza unui deplin proces de deposedare, a unei nele¬giuite „cotropiri" a pământului rămas devălmaş până în pragul secolului nostru. Asistăm la necontenite procese între moşneni — aşa cum se întâmplă în anul 1865 între moşnenii din cătunul Runcşoru şi cei din Runcu (comuna Sovarna de Sus), câştigând cei din Runcşoru prin arătarea unei „ocolnice" — dar mai ales între moşneni şi „vechilii" setoşi de „bun şi mult pământ". Astfel, un document din 1866 consemnează că locuitorii comunei Ruptura se judecă cu Gheorghe Coandă, arendaşul moşiei Corcova, care „n-au voit a delimita pământul cuvenit nouă şi ne-au dat pământ numai sudoane şi ogaşe".

De sus, de la Negoieşti şi de la Apa Neagră, trecând prin Glogova şi Zegujani, pe la Broşteni, Corcova şi Menţi, până dincolo de Strehaia — la Stîngăceaua, Grozeşti, Buiceşti şi Gura Motrului — se întind, lanţ, sate străvechi de viticultori şi olari, de meşteri lemnari, nelipsind nici aşezările unor mari neamuri boiereşti cum este cel al Glogovenilor, durându-şi case mari, cu foişor, figurînd în istoria arhitecturii româneşti.

Majoritatea localităţilor apar în documente medievale, acte de cancelarie date de Mihai Viteazul, Matei Basarab, Alexandru al II-lea sau Radu Mihnea ; într-altele se vorbeşte despre „rumânii" care, împilaţi de boieri şi arendaşi ,,s-au dus de s-au hrănit pe alte moşii". Deposedarea treptată a ţăranilor de pământuri i-au determinat pe cei din Corcova, în 1907, după îndemnul celor din Ruptura, Cotoroaia şi Tîmna, la răscoală. La Gura Motrului, locul de vărsare a Motrului în Jiu, Călugărul Nicodim a întemeiat în 1370 un schit de lemn, iar mai târziu s-a ridicat o frumoasă mănăstire, din care au provenit nu mai puţin de peste 300 de documente, în timpul revoluţiei din 1821, între zidurile mănăstirii s-au refugiat boierii de pe Motru, înspăimântaţi de mânia domnului Tudor, şi tot aici, mai bine de două decenii, a slujit ca egumen, „într-un exil deghizat", învăţatul Eufrosin Poteca, părinte al filozofiei româneşti.

Despre aşezările înşiruite de-a lungul Motrului, şi mai ales despre el — acest râu cu nume ce se crede că ar fi fost numit aşa de către daci — ne-a lăsat admii abile pagini un strălucit dascăl mehedinţean, C. D. lonescu, în cartea „Perspective mehedinţene", mămasă, din păcate, încă, în manuscris : ,,Pe valea Motrului trec o parte din drumurile păstoreşti şi anume, o variantă, de la Glogova prin Lupoaia până la Broşteni, unde se uneşte cu cel care vine din Gorj (de la Tismana — Godineşti, pe valea Ploştinei), precum şi cu cel care coboară din Clo-:şani (Titerleşti — Baia de Aramă - - Negoieşti — Comăneşti — Floreşti). Aici, la Botoşani, este locul de întâlnire şi de popas al celor trei drumuri (păstoreşti, n.n.)... De la Broşteni e unul singur, în jos, tot pe valea Motrului, până la Jirov, de unde, părăsind lunca râului, apucă pe dealuri spre Urlători, Voloiac, prin pădurea Foaianfir, Bildarele, Marginea Rocşorenilor, Podul Grosului, Almăjel, Stircoviţa (adică, în câmpia înaltă a Bălăciţei n.n.), Oprişor, Drincea, Cetate (. ..) De la cheia Glogovei până la Broşteni (...)' acolo unde lunca nu e prea întinsă şi pământul atât de apt ca să se facă plugărie, predomină fâneţele. Când ierburile sunt în plină dezvoltare şi se împodobesc cu ciucuri (...)' nenumăratele curele moşneneşti sunt adevărate chilimuri (...)• De la Broşteni în jos, pe la Jirov, Motrul şi-a sădit zăvoaie, să-i ţină umbră :şi să-1 împodobească (...)• După ce Motru trece la Strehaia, face un cot spre răsărit şi se îndreaptă spre Jiu (...)• Şi curge domol, leneş, obosit, pe pat neted de nisip cărat de apele lui, de departe. Către vărsare, în partea aceasta îl va fi văzut Odobescu cînd a fost însărcinat să colinde mănăstirile, ca să adune documentele trecutului. El, cel dintîi dintre scriitorii noştri, 1-a îndrăgit, zugrăvindu-1 în paginile nuvelei „Doamna Cheajna", ale cărei tragice întîmplări s-au petrecut pe la Socoleşti".

3. Diferit este peisajul din cea de a treia treaptă numită de geografi ,,câmpia înaltă a Bălăciţei", după denumirea uneia din satele tipice aşezată cam în centrul acestei mari unităţi de relief, bogată în cursuri de ape scurte, despărţind suprafaţa „câmpiei" în foarte largi inter-fluvii. Aşezările apar uneori izolate, vreo zece sate au mai puţin de o sută de locuitori, iar mai bine de jumătate din numărul total al satelor sunt de ordinul aşezărilor sub cinci sute de locuitori. Câmpia înaltă a Bălăciţei, brăzdată ele mai multe râuri, toate vărsându-se în Jiu, „des¬făşurată ca o largă zonă de tranziţie între Piemontul Motrului şi Câmpia Olteniei (...), repre¬zintă unitatea fizico-geografică cu cea mai pregnantă individualitate în raport de regiunile limitrofe, atât prin configuraţia reliefului, gradul de fragmentare, cît şi prin trăsăturile hidro¬logice şi pedoclimatice". (Institutul de geografie, „Piemontul Getic", Buc. 1971, pag. 291). Dealu¬rile sunt foarte scunde, cu mici văi mărginite de coaste domole , cu pilcuri de copaci şi mici pădurici rămase pe coamele rotunde. Reprezentative pentru această atră etnografică sunt sa¬tele ce se înşiruiesc de la est şi sud-est de Vânju Mare. Câteva dintre ele, însă, ne reţin în mod deosebit atenţia, începem cu Almăjelul — unde legenda spune că s-au refugiat urmaşii domnitorului Constantin Brîncoveanu, un deal numindu-se şi astăzi dealul Brâncoveanului — sat pomenit în documente încă de la 1540, cu biserică făcută la 1837 având printre ctitori pe Alecu Aman, tatăl pictorului Teodor Aman, Pe la mijlocul veacului trecut, vatra satului era în altă parte, la locul numit „Ceşmele", unde se mai văd gropile bordeielor, biserica fiind şi ea tot îngropată în pământ, oamenii vârstnici ţinând minte „groapa bisericii". Valea Anilor este un sătuc cu uliţe drepte, înecate în verdeaţa duzilor, a plopilor, a salcâmilor şi a pomilor fructi¬feri de tot soiul. Mai departe, spre Vlădaia, în centrul căreia apare organizarea tipică a acestor sate de câmpie înaltă, cu circiumă mare, cu „şopron" foarte larg, în faţă sprijinit de stâlpi, sub care intră şi carele, cu cişmele de piatră monumentală în jurul cărora femeile spală rufe, iar gâştele se strâng la firul de iarbă ce se prelinge uşor. La Vlădaia uliţele urcă pantele line ale versanţilor, podeţele văruite trec deasupra şanţurilor adânci din fata gardurilor, văruite şi ele. La Dobra, ca şi la Almăjel, coastele dealurilor sunt acoperite cu viţă de vie, cu culturi de porumb semănat în fâşii înguste printre vii, cu pomi fructiferi şi grădini de zarzavaturi. lată-ne, în sfârşit, ajunşi la Bălăcită, satul din inima acestei ciudate zone care i-a dat şi numele, sat mare de culme, cu vale înflorită şi culturi agricole, vii, zarzavaturi, exprimând, toate laolaltă, bogăţia pământului din aceste părţi. Verile călduroase, belşugul de ploi primăvăratice, înso¬ritele şi lungile zile autumnale favorizează nu numai creşterea cerealelor, ci şi a viţei de vie şi a pomilor fructiferi. Aceeaşi impresie ne-o lasă şi Dobra, aşezare mult mai modestă, pomenită într-un act din 1513, când Mihai Viteazul, pe atunci bănişor de Mehedinţi, cumpără întreaga moşie. Cale destul de lungă, aproape 15 km, duce prin Gvardeniţa la Corzu, sat împrăştiat pe trei culmi paralele tăiate de mici pâraie. Cracul Părpăleşţilor este unul din cele mai dezvoltate, cu case mijind printre livezile de pomi. Valea largă, cu o bogată vegetaţie, este uneori înmlăştinată, deşi sus, pe culmi, apa lipseşte, şi oamenii fac distanţă mare până la fântâni şi cişmele. Mergând la vreme de primăvară, călătorul este întâmpinat de regularitatea cultu¬rilor agricole făcute în fâşii lungi şi drepte, reminiscenţe, poate, ale vechilor curele moşneneşti, presărate cu pilcuri de arbori de diferite esenţe, ca un vast parc englezesc, colorând pei¬sajul în tonurile multiple ale diferitelor soiuri de pomi. Este un peisaj vizibil organizat de foarte lungă vreme, oamenilor fiindu-le dragi copacii, resturi din codrul ocrotitor de odinioară. Valea pare o gură de rai încremenită în istorie şi nu e de mirare că pe aceste binecuvântate meleaguri omul şi-a găsit adăpost şi posibilităţi de hrană încă din zorile istoriei.

4. Venind dinspre Turnu Severin, pe şoseaua care de-a lungul a aproape 20 de km, merge pe malul Dunării, prin Simian şi Hinova, şi, trecând dealul Stârminei, ni se înfăţişează o privelişte cu totul nouă : netedă şi fără margini, se întinde câmpia Mehedinţiului, cu sate ce apar la orizont ca insule de verdeaţă întunecate, numită după unul din râurile care o scaldă, câmpia Blahniţei.

De aici, din vârful Stîrminei, un drum de ţară lasă în spre dreapta imensa pădure a Bungetului şi ne introduce în fertila luncă a Dunării, cu ostroave în care s-au găsit urme de civilizaţie străveche (încă clin paleolitic şi neolitic), cu numeroase bălţi şi pămînturi bogate, iar, un altul, care trece prin inima câmpiei, prin Rogova, Vînju Mare, Punghina, Vînători, Cujmir, topindu-se în aurul holdelor, era bătut de transhumanţii păstori.

Un drum străvechi trecea pe aici, cărţile contemporane numindu-1 ,,drum mitic". Câteva legende locale ne vorbesc despre un asemenea drum ,,limes" sau val de pământ constituit în perioada antichităţii în scop de apărare şi ca mijloc de comunicare, într-o legendă se spune că şarpele, răzbit de durere, ieşind din fântâna în care îşi avea sălaşul, a luat-o la mare fugă în spre Gura Văii răsturnând pământul pe unde trecea în imense brazde şerpuitoare, cunoscute în popor sub denumirea de „Brazda lui Iorgovan".

Alte legende ne vorbesc despre un alt voinic ce a trăit prin aceste locuri, pe nume Novac, care, voind să răpună un acelaşi şarpe monstru, urmărindu-1 şi lovindu-1 mereu cu iata¬ganul, când ar fi izbit în pământ, ridica câte o brazdă impresionantă, ce i se spunea „Brazda lui Novac" sau „Drumul şarpelui", în sfârşit, o ultimă legendă pe care o consemnăm ne istoriseşte cum că împăratul Trai an, trecând prin aceste locuri, şi auzind de ravagiile făcute de balaurul spurcat, lovindu-1 mereu, ar fi ridicat asemenea brazde ce şi astăzi se numesc ,,Brazda lui Traian".

Oricâte suspiciuni ar ridica istorisirea unor asemenea povestiri legendare sau legende propriu-zise, două lucruri trebuie, însă, să ne reţină atenţia : în primul rând persistenţa pre¬zenţei lor în memoria colectivităţii, iar în al doilea rînd fie că se numesc ,,Brazda lui Ior¬govan", „Brazda lui Gruia", ,,Drumul şerpelui" sau ,,Brazda lui Traian" au aceeaşi localizare : de la poalele Stârminei la Poroiniţa, Fântânile Negre, Oreviţa, Padina Mică şi de aici la Bălă¬cită şi până în câmpia olteană.

Cele dintâi documente scrise despre aşezările din câmpia Blahniţei datează din a doua jumătate a secolului al XV-lea, când aflăm că la Corlăţel, boierul craiovean Neagoe posedă o moşie, în secolele următoare, ştirile documentare se înmulţesc : în anul 1543, Radu Călugăru dă moşia Corlăţel şi ,,alte sate" lui Datco vel Armaş şi jupâniţei Calea ; la 1622 este amintit satul Punghina într-un act în care e vorba de „vecinii din Punghina care au fost şezut în satul Vlădaia" ; la 1627 este pomenit Cujmirul într-un hrisov al lui Alexandru Iliaş ; iar în 1652, într-o carte dată de Matei Basarab, se vorbeşte despre românii din Oreviţa care ,,s-au risipit" (au fugit) de pe moşia mitropoliei, pe harta lui Scwanz (din 1720—1722) şi în însemnările lui Fotino (1819) sunt menţionate aproape toate actualele aşezări.

Satele din câmpia Blahniţei, datorită bogatului rod al pământului, cu toate că la obârşie au fost sate moşneneşti, au devenit — parţial sau în întregime — domenii ale statului, ale mănăstirilor sau ale unor mari proprietari.

O legendă legată de pământul bălţii Rătunda, dintre Izvoarele şi Dănceu ne istoriseşte despre lupta moşnencei Drăguţoaia împotriva turcilor care nu numai că i-au pârjolit moşia, dar i-au răpit şi pe unicul ei fiu. Această legendă, consemnată şi de C. D. lonescu în lucrarea citată, cu siguranţa că odinioară a răsunat ,,în cadenţă şi sonorităţi de cântec bătrânesc, dar nisipul greu al vremurilor s-a aşternut peste făptura şi metrul ei, uscîndu-i substanţa poetică a formei, iar acum colindă prin satele de lângă grinduri şi bălţi, ca tecile costelive ale salcâmilor, duse de vânturi, teci care odată au fost flori minunate şi au răspândit mireasma tare".

Viaţa înrobitoare la diferiţi stăpâni l-a determinat, poate, pe ţăranul-deputat Roateş din Scăpau, în primul parlament al ţării (1859), să semneze cu sânge întâia noastră constituţie, înfigându-şi peniţa în braţ, ca un simbol al izbăvirii. Mai apoi, în 1907, năpăstuiţii ţărani liberi şi iobagi s-au ridicat asupra strâmbelor alcătuiri sociale, cerându-şi dreptul primar la o viaţă cil de cît mai demnă. Folclorul local, ţinând loc de cronică, ca o arhivă vie, a consemnat într-o limbă uneori bolovănoasă, fără metafore, întreaga realitate socială.

Oamenii trăiau în bordeie, ceva mai „igienice" decât în zona de munte, cum ne lasă mărturie, pe la mijlocul veacului trecut, Ion lonescu de la Brad : „In plasa Blahniţii şi Cîmpul sunt bordeie făcute în pământ cu pereţii de cărămidă, sunt bordeie mai bune, mai igienice şi mai comode( . . .). în general, bordeiele au două încăperi : o cameră numită odaie şi un antreu numit cuină. Bordeiul are 2l/2 stânjeni lungime. Groapa aceasta se face într-o zi de către opt oameni. Pentru acoperământul bordeiului se pun în pământ două furci, una la un capăt şi alta la altul. Pe furcile acestea se pune o grindă în lungul bordeiului. Grinda trebuie să fie groasă. Pe grindă, care este de o jumătate de stânjen afară de pământ, se pun mortaci cu un capăt pe grindă şi cu altul pe pământul de la marginea bordeiului. Peste mortaci se pune o leasă de nuiele, peste ea paie şi peste acestea pământ ca de o palmă şi mai bine în grosime".

Au urmat, apoi, casele din bârne, la suprafaţa solului, monocelulare şi bicelulare — cu odaie (cameră curată) şi ogeac (bucătărie), statistica din 1859—1860 consemnând că din totalul de 6 564 de case, numai nouă case sunt cu două încăperi.

Aici, în câmpia Blahniţei, principala îndeletnicire a locuitorilor era agricultura, iar în părţile dunărene şi pescuitul şi împletiturile din nuiele şi papură. Se pescuia cu „alovul" (plasă de cînepă lungă de 80—100 m şi lată de 8—10 m) cu „trânca" (crenguţe de măceşi cu cârlige), cu ,,vârşe' şi „coşuri" (confecţionate tot din nuiele), cu sapa cu găuri (numai pentru tipări) ş.a. Tot din nuiele se făceau şi „îngrădirea" damigenelor, ,,târniţelor" sau ,,cotăriţelor" (coş de mână) şi „târnul" (coş mare cu două minere).

Tot aici, în generoasa câmpie a Blahniţei, câmpie a Mehedinţiului, veneau la iernat păstorii din zona subcarpatică, drept mărturie stând şi acest prea frumos şi însinguratic cîntec, azi atât de rar întâlnit, ca jeraticul demult uitat pe vatră :

„.....................................

Nu lăsa toamna să vie,
Rămâne stâna pustie,
Stâniţa făr'de băciţă,
Strunguţa far'de oiţă
Si păstori făr'jintiţă,

Pleacă şi nici nu mai vin
Pin'la Sfîntu Constandin
.....................................
Merg oile druma-al mare,
Trec Severinul la vale,
Plasa câmpu, Blahniţa
C-acolo-i a le ierna".

Sau într-o altă variantă, care ne înfioară prin aceeaşi inefabil poezie:
„Sus la vârful muntelui,
Al muntelui Bulzului,
Din răcoarea vântului
Cobrâi oile-n vale,
La câmp, la Cujmiru-al mare,
La Cujmir, la Rogova,
La Pătule, la Vărăaţa
C-acolo eu le-oi ierna
Până-o da-n codru' frunza".

5. De la Severin în sus, urmând cursul Dunării, călătorul nu se mai înfioară, ca odi¬nioară scriitorul Al. Vlahuţă, de zbuciumul şi clocotul „de valuri dintr-un mal într-altul", de ochiurile mari de apă care se rotesc în loc, aşa cum de foarte multă vreme, în vremuri de mult trecute în mit, spintecând munţii şi săpându-şi albia în piatră, de-a curmezişul Carpaţilor „a bătut şi Porţile de Fier s-au deschis, în faţa puterii eterne a valurilor ei" tot aşa astăzi, mintea şi braţul oamenilor a ridicat aici, rod al eforturilor celor două popoare vecine şi prie¬tene — român şi iugoslav — un monument impunător : Complexul hidroenergetic şi de navi¬gaţie „Porţile de Fier". De aici, la numai câţiva kilometri, în golful Cerna — creat ca urmare a lacului de acumulare — ne întâmpină noul oraş Orşova, care, privit de undeva, de pe oricare din înălţimile din jur, pare ca o floare pe malul unei mări de cristal.

Aici, totul poartă amprenta noului : siluetele elegante ale blocurilor, vilele cochete, casele spaţioase, chiar mulţimea trandafirilor, a arborilor ornamentali şi mai ales oamenii cu priviri însorite şi zâmbet prietenesc te îndeamnă să zăboveşti în acest loc de legendă şi contem¬poraneitate, să-ţi deschizi larg porţile sensibilităţii şi să te bucuri de tot ce te înconjoară.

Metaforic vorbind ai impresia că dealul Alion, cea din urmă spiţă a Munţilor Mehedinţi, pare încremenit, iar Munţii Almăjului, îşi pleacă spinările grele de calcar în faţa falnicului fluviu. Un uimitor muzeu natural lasă privirile să se odihnească îndelung printre exemplarele de fag, stejar, gorun, alun turcesc şi arţar de Banat ori prin tufărişurile de cărpiniţă, mojdrean şi jugastru. Iar când razele soarelui primăvăratec luminează prelung colţurile de stâncă şi văile abrupte, înfloresc bogate flori de liliac, lalele de Banat, mănunchi de stânjenei de stâncă şi atât de preţuiţii clopoţei ai Cazanelor. Înaintând în miez de an, când cerul vărează pe valuri şi raze fierbinţi săgetează adâncuri, alge nenumărate — diatomee şi cloroficee — dansează multi¬color, înflorind neîntrerupt oglinda fluviului. O asemenea impresie ne-a lăsat peisajul din jurul Orşovei şi în special cel din Cazanele Dunării, unde şi-au stabilit vetrele locuitorii din Jupalnic, Tufări, Coramnic, Eşelniţa, Dubova şi Ogradena şi pe care le numim, datorită unităţii lor etno¬grafice, Microzona Orşova.

In microzona Orşova s-au găsit urme de viaţă încă de acum 40 000 de ani.

Din vremurile unei istorii nescrise, aceea a memoriei pământului, aflăm că cea dintâi locuinţă a fost peştera. A urmat apoi bordeiul, întâlnit şi la începutul secolului al XIX-lea de vreme ce pictorii lacob Alt şi Ludovic Ermini îl localizează, pe o pânză la Jupalnic.

Un moment important al evoluţiei artei de a construi este casa de bârne.

Casa veche, monocelulară şi apoi bicelulară, avea construcţia la nivelul solului şi se compunea din ,,sobă" (cameră) şi ,,cuină" (bucătărie).

De cuină se leagă şi cele mai arhaice elemente etnografice : coşul deschis din cără¬midă, cuptorul de pine, vatra cu elementele componente (căldarea de mămăligă, vasele de tuci, oalele de pământ, pirostriile), cuptorul care serveşte la încălzirea camerei de locuit etc.

Odată cu apariţia caselor din cărămidă, cu fundaţii de piatră până la soclu (cea 0,30—Im deasupra solului), casele din lemn au continuat să existe îndeosebi la sălaşe. Sălaşele, la în¬ceput locuinţe stabile în toate anotimpurile, au devenit cu timpul locuinţe sezoniere, gospodării anexe ale familiilor din sat, dotate cu toate cele necesare traiului.

Din punct de vedere ornamental se remarcă împodobirea porţilor cu figuri geometrice, în special romburi şi linii frânte, de fapt singurul ornament al exteriorului.

Aflate în plin proces de urbanizare, noile case construite ca urmare a strămutării loca¬lităţilor datorită creării lacului de acumulare, sunt mari şi spaţioase, amprenta bunăstării întâlnindu-se pretutindeni.

Aspecte importante de artă populară ridică şi portul popular, în special costumul feme¬iesc de sărbătoare a suferit numeroase modificări. Pornind de la pieptănătură şi terminând cu ceapsa, podoaba cea mai de preţ, se întrevede deosebita grijă acordată împodobirii capului, care dădea femeilor o notă de eleganţă şi de distincţie. Această piesă a dispărut demult. Nici femeile vârstnice nu şi-o mai amintesc. Credem, însă, că ea a fost asemănătoare cu cea pe care o vedem astăzi (şi din păcate atât de rar) în valea Almăjului sau Cernei.

Îmbrăcămintea corpului la femei se compune din ciupag (cămaşă), poale, brîu, opreg, catrinţă, targa, laibăr (vesta) şi, în anotimpul rece, şuba.

Ciupagul are gulerul încreţit, ornamentat cu o dantelă croşetată, iar mânecile sunt largi şi pornesc direct de la guler, având întreaga suprafaţă acoperită cu modele realizate în cele mai surprinzătoare tehnici : „toiegiu", ,,cruciu", „nisipit" ş.a. Câmpul cromatic este cît se poate de sobru, caracteristică a zonelor montane, predominînd negru, apoi roşu, albastru, brun şi alb.

Un rafinat simţ artistic îl dezvăluie şi opregele. Poate că despre oprege este vorba atunci când Andersen notează în cartea sa ,,En dicters Bazar" că femeile, într-unul din satele din Cazane au venit la horă îmbrăcate „în straie împodobite cu ciucuri şi flori".

Opregele au evoluat în „cotrenţă" şi „targa", ambele de formă dreptunghiulară, confec¬ţionate la început dintr-o ţesătură în război, apoi din „somot" şi „pluş" (catifea). Cele două piese de port sunt împodobite din belşug cu motive florale. Destul de recent, odată cu apariţia „mustrelor", au inundat "pe catrinţe şi tărgi, ca de altfel pe întregul costum popular femeiesc, în special lameul, paietele, fluturii şi mărgelele.

Astăzi, când peste vechile vetre s-au întins apele potolite ale lacului de acumulare, când la gura Cernei s-a format un mare şi uimitor golf, de-a lungul căruia se găseşte noul oraş Orşova, când plantaţiile de arbori şi arbuşti ornamentali şi, îndeosebi, mulţimea de trandafiri înfrumuseţează şi individualizează noul peisaj al aşezărilor, microzona Orşova continuă să rămână o vatră etnografică specifică în care se dezvoltă, grefate adânc pe filonul tradiţional, în alte condiţii şi la noi dimensiuni, o serie de elemente de autentică artă populară.

Încercând să evocăm aşezările, istoria, obiceiurile şi economia specifică Mehedinţiului, nu am avut pretenţia de a face nici operă de geograf sau de istoric şi nici de economist, ci am căutat să sugerăm doar cadrul natural şi social al acestor vechi sate româneşti, purtătoare a unei îndelungi tradiţii în care sunt încrustate ca nişte nestemate şi creaţiile artistice populare. Mai tulburător decât orice ne-a apărut însăşi faptul că multe din cele ce le vom fi putut vedea şi auzi cu ani în urmă sunt deja, în cea mai mare parte prinse în ceţurile trecutului, viaţa nouă irumpând năvalnic în Mehedinţiul zilelor noastre, transformând tot şi toate într-un ritm niciodată cunoscut înainte. Acesta a şi fost sensul însemnărilor noastre, servind drept fundal pentru înţelegerea mai dreaptă şi mai completă a artei şi arhitecturii populare din Mehedinţi.

1 Vîrf ;

2 Buştean de copac bătrîn tăiat ;

3 Loc strimt între bolovani ;

4 Surpătură, rîpă ;

5 Fost loc împă¬durit, ars pentru a face loc agriculturii ; 6

6 Apă, izvor ;

7 Peşteră ;

8 Hotarul ;

9 Vale îngustă de torente ;

10 ,,dri-culete" (bucăţi de teren) ce se dau în compensaţie la curelele ce se îngustează.

IMAGINI

SITUL LUNII:

Prezentare | Arta populara | Dr. Tr. Severin | Harti | Foto | Recenzii | ROstiri | Severin Ezine | Regional Directory
Back | Home | Next