EN|||DE|||FR|||RO

INTERIORUL LOCUINŢEI ŢĂRĂNEŞTI

Studiul arhitecturii interiorului, efectuat pe o perioadă îndelungată de timp, duce la con¬cluzii interesante cu privire la condiţionarea lui de mediul natural, de ocupaţii, de stadiul dezvoltării tehnicii la un moment dat, de schimburile culturale, diferenţiate în decursul timpu¬lui pe întinderea judeţului. In strânsă legătură cu funcţia de adăpost împotriva intemperiilor, interiorul a fost diferit echipat în partea de nord faţă de cea din sud. Sistemele de încălzit, ţesă¬turile de interior au fost adaptate mediului natural pentru care au fost create. Practicarea anu¬mitor ocupaţii, legate în mare măsură de acelaşi mediu înconjurător, a determinat, de asemenea, modul de organizare a gospodăriei şi locuinţei. Astfel, după inventarul casei şi al construcţiilor anexe se pot desprinde concluzii cu privire la ocupaţiile specifice şi modul în care ele au in¬fluenţat interiorul locuinţei mehedinţene.

Soluţiile adoptate pentru repartizarea spaţiului şi rânduirea diferitelor obiecte ilustrează şi modul specific de organizare a familiilor şi, în acelaşi timp, spiritul lor inventiv, ingeniozi¬tatea lor şi dragostea pentru frumos. Interiorul poartă, de asemenea, amprenta puternică a opi¬niei comunităţii respective, cu privire la ,,ce trebuie să cuprindă" şi ,,cum trebuie să fie amenajat".

Mai presus de acestea, în Mehedinţi, ca în oricare parte a ţării, factorii determinanţi care au imprimat un anumit mod de organizare şi au direcţionat evoluţia arhitecturii interiorului au fost de ordin social-economic şi istoric. Cu ajutorul acestor factori se pot explica astăzi dife¬renţierile în cadrul interiorului, ca urmare a stratificării sociale şi puterii economice în cadrul familiilor, elementele apărute ca urmare a schimburilor culturale cu alte comunităţi din zonele învecinate, procesul de aculturaţie din zonele de interferenţă etc.

Căutând să desprindem din multitudinea aspectelor acestei probleme caracterele arhi¬tecturii interiorului mehedinţean, constatăm pentru perioade mai îndepărtate, secolul al XVIII-lea, o mare unitate manifestată prin prezenţa unor elemente componente specifice întregului spaţiu românesc, explicabil printr-un fond cultural comun străvechi ; pe baza acestui fond s-au cristalizat ca urmare a condiţiilor social-economice şi istorice diferite, a orientării schimbu¬rilor culturale în anumite direcţii, stilurile pe care le constatăm şi astăzi.

Unitatea interiorului locuinţei din Mehedinţi se manifestă mai ales în elementele de : numărul şi destinaţia încăperilor, sistemele de încălzit, dispoziţia laviţelor, a patului a mesei; ea se manifestă, însă, şi în domeniul „stilului decorativ".

Cu toate acestea nu se poate trage concluzia că, în ansamblul lor, interioarele locuin¬ţelor ţărăneşti din această parte a ţării sunt uniforme, ci dimpotrivă, există o mare diversi¬tate în această unitate, determinată, aşa cum s-a subliniat, de condiţii diferite. Astfel, dacă clin punct de vedere al elementelor de veche tradiţie aspectul interiorului mehedinţean apare unitar pe întreg teritoriul, din punct de vedere al modului de aranjare a obiectelor cu ca¬racter decorativ, interioarele pot fi grupate în două subzone distincte :

— subzona nordică, de coline şi de munte ;
— subzona centrală şi sudică ;

Adăugind la aceasta diferenţierile din cadrul fiecărei subzone, a fiecărui sat şi chiar a fiecărei case, datorate talentului şi măiestriei fiecărui locuitor sau creator în parte ne dăm seama cât de mare este această diversitate.

în subzona nordică planul caselor vechi se caracterizează prin existenţa prispei parţiale şi a camerei supradimensionate, în cadrul planului amintit sunt cuprinse o tindă şi o cameră cu o singură intrare. Plafonul încăperilor este alcătuit din grinzi aparente şi scânduri de brad. Pereţii sunt lipiţi cu lut şi văruiţi pe deasupra, iar pardoseala este realizată din pământ bătut. La casele mai recente, de la începutul secolului nostru, planul s-a amplificat, prin adăugarea unei alte încăperi de cealaltă parte a tindei. Acest plan cuprinde o tindă şi două camere de locuit, având în partea din faţă o prispă care se întinde pe toată latura longitudinală a casei.

1. UNITATEA INTERIORULUI DIN MEHEDINŢI

în subzona centrală şi sudică planul caselor vechi se caracterizează printr-o prispă care cuprinde toată latura longitudinală din faţa casei şi prin existenţa a trei încăperi : tindă, ca¬meră de locuit şi cameră curată. Aceasta nu exclude însă şi planul mai simplu cu două în¬căperi având o singură intrare. Plafonul încăperilor a avut grinzi aparente şi scânduri de brad până spre sfârşitul secolului trecut, când au început să se construiască plafoanele având ca suport trestia, peste care se aşeza tencuiala. Pereţii erau lipiţi şi văruiţi pe deasupra, iar pardoseala era realizată ca şi în nord, din pământ bătut, într-unele case s-a introdus şi pardo¬seala din scândură, pe la începutul secolului nostru, mai întâi în camera de oaspeţi, iar după aceea în camera de locuit. Pardosirea tindei cu scândură s-a petrecut abia după schimbarea sis¬temului arhaic de gătit şi încălzit.

Reiese din cele de mai sus că în ceea ce priveşte planul, locuinţa ţărănească din Me¬hedinţi se prezintă foarte unitară, pentru perioade mai vechi. Diferenţierea planurilor şi diver¬sificarea lor s-a petrecut abia în ultimii treizeci de ani şi, în ciuda materialelor diferite, oferite de condiţii materiale şi naturale deosebite în cele două subzone, planurile au urmat, cu mici diferenţe, aceeaşi linie de dezvoltare.

Un element foarte vechi conservat în Mehedinţi îl reprezintă vatra liberă cu coş suspendat.

în partea de nord, vatra construită pe piatră, de formă semicirculară, cu coş suspendat, este aşezată în colţul format de peretele median şi peretele longitudinal din spatele casei, întâlnim aici, destul de frecvent în casele foarte vechi şi vatra aşezată alături de peretele median, lângă uşă, având astfel o poziţie centrală în interiorul încăperii. Acest fapt constituie o carac¬teristică a interiorului locuinţei din această parte a ţării, în dreptul vetrei, peretele este căp¬tuşit cu piatră sau cărămidă. De jur împrejurul vetrei pardoseala este din lut bătut.

In subzona centrală şi sudică se păstrează acelaşi echipament de pregătire a alimentelor şi de încălzit, vatra liberă cu coş suspendat. Vatra aşezată totdeauna în tindă se află într-unul din colţurile din spate ale încăperii. Diferenţa dintre vatra de aici şi aceea din nord constă în faptul că are formă pătrată sau rectangulară, fiind construită din cărămidă, la ni¬velul solului sau înălţată la 10—15 cm deasupra nivelului de călcare. Prin dispoziţie şi siste¬mul de construcţie ea face legătura cu toată Câmpia Dunării.

Ca un element specific mehedinţean, menţionăm încastrarea uneia sau mai multor oale de pământ în pereţii sobei, folosite pentru copt fructele, dar şi pentru mărirea suprafeţei de iradiere a căldurii.

Un alt element care demonstrează unitatea puternică din cadrul interiorului românesc este dispoziţia mobilierului cu caracter fix, respectiv patul, laviţele şi culmea.

în general, mobilierul din casele vechi a fost oarecum rudimentar şi se compunea din paturi şi laviţe de scânduri cu picioarele înfipte în pământ, sau laviţe realizate dintr-o scândură fixată între bârnele pereţilor şi o ladă de zestre.

Indiferent de aspectul lor exterior, aceste mobile care servesc pentru aşezat şi pentru dormit, fiind folosite şi ca suport pentru ţesături, au fost dispuse în cadrul interiorului după aceeaşi concepţie unitară în toată ţara. în casele vechi din Mehedinţi, mai ales în partea de nord şi în Clisura Dunării, se întâlnea destul de frecvent următoarea schemă de organizare : patul aşezat în continuarea sobei, de-a lungul peretelui longitudinal din spatele casei şi două laviţe dispuse în unghi pe lângă ceilalţi pereţi. Lada de zestre îşi avea locul aici ca şi în multe părţi ale ţării, la capătul patului.

în cadrul planurilor de locuinţe mai dezvoltate a apărut mai întâi în camera de oaspeţi, apoi şi în camera de locuit, o altă schemă de organizare : două paturi dispuse paralel, de-a lungul pereţilor longitudinali ai încăperii şi o masă înaltă între ele.

Din punct ele vedere al formei se pare că paturile mai vechi au fost identice în tot judeţul. Ele erau formate dintr-o platformă de scânduri sprijinită pe patru picioare înfipte în pământ sau pe „capre" mobile, în mod cu totul excepţional, într-unele sate de pe malul Dunării s-a construit, ca expresie a legăturilor cu ţinuturile de pe celălalt mal al fluviului, patul lat din pământ bătut având o înălţime care nu depăşea 0,40 cm. Către sfârşitul secolului al XIX-lea în partea ele nord a judeţului şi în Clisura înălţimea paturilor a crescut până la circa 1,20 m, ca urmare a legăturilor cu Transilvania, în faţa acestor paturi dispuse paralel pe lângă pereţii longitudinali ai camerei se aşează câte o bancă, folosită pentru odihnă în timpul zilei sau ca treaptă pentru cel ce dorea să se urce în pat. Laviţele sau băncile au fost în general simple, fiind lucrate dintr-o scândură de lungimea patului cu patru picioare înfipte puţin oblic, într-o etapă mai recentă băncile aveau şi spătar pentru rezemat.

Tot ca o reflectare a relaţiilor mai strânse cu Transilvania şi ca o dovadă a conservării elementelor de veche tradiţie, în partea de nord a judeţului şi în Clisura, în interiorul mehe¬dinţean întâlnim „culmea" — o stinghie de lemn aşezată deasupra patului, uneori şi în dreptul sobei, care îndeplinea o funcţie utilitară, pentru uscat hainele, dar care a devenit cu timpul un element de podoabă, în perioada când culmea a început să joace un important rol decorativ, în nordul Mehedinţiului era folosită ca suport pentru expunerea hainelor de sărbătoare în camera de oaspeţi ; creţuri, vâlnice, bete, cârpe de cap se aşezau frumos rânduite pe culme ca un indi¬ciu preţios al îndemânării şi măiestriei femeilor din casă.

2. DIVERSITATEA INTERIORULUI

In cadrul locuinţelor ţărăneşti cu două sau chiar cu trei încăperi, cele mai răspândite în judeţul Mehedinţi, funcţiile camerelor sunt multiple. Astfel, tinda sau ,,la foc" cum se numeşte în sud, în care se află vatra, serveşte ca bucătărie, cameră diurnă, loc pentru servit masa, cămară, iar în trecut aici stăteau cloştile şi puii. A doua cameră era folosită pentru dormit, pentru petrecerea timpului în sezonul de iarnă, pentru primit oaspeţi, pentru ţesut etc.

Organizarea interiorului este în raport direct cu funcţiile încăperilor respective. Aceste funcţii sunt legate de planul casei şi au o importanţă deosebită, deoarece determină conţinutul şi modul de organizare a pieselor componente. De numărul încăperilor şi destinaţia lor depinde modul în care sunt repartizate atât obiectele cu caracter funcţional cât şi cele cu caracter deco¬rativ, constatând că diversificarea planurilor de locuinţă aduce cu sine schimbarea interiorului. Pe măsura diversificării planurilor de locuinţă apar încăperile unifuncţionale — bucătărie, sufra¬gerie, dormitor, baie şi odată cu acestea simplificarea organizării prin eliminarea obiectelor care devin inutile. Cu toate acestea, chiar în cadrul locuinţelor cu două încăperi sau cu trei încăperi, unde structura organizării este extrem de unitară pe toată întinderea judeţului, putând fi cuprinsă în două „modele" : a) casa cu pat în continuarea sobei şi laviţei dispuse în unghi ; b) casa cu paturi dispuse paralel şi masa înaltă în dreptul ferestrei; există diferenţieri aprecia¬bile în ceea ce priveşte aranjarea pieselor de mobilier mărunt şi a textilelor, al concepţiei decorative.

Preocuparea omului de a-şi amenaja spaţiul de locuit conform cerinţelor lui practice şi estetice se poate urmări constant pe toată perioada pentru care există urme materiale. Ea se manifestă într-un proces neîntrerupt în care îmbinarea funcţionalului cu frumosul a avut loc în raport de condiţiile economice şi sociale, dar şi de capacitatea creatoare a fiecăruia. Plecând de la câteva elemente strict necesare, interiorul a evoluat, piesele de mobilier şi ţesă¬turile ele casă devenind tot mai mult şi obiecte cu caracter artistic, ajungând să formeze ansambluri care reflectă, ca şi arhitectura, stilul unei epoci.

în acest proces de continuă perfecţionare tehnică şi de maturizare artistică s-au produs în cadrul judeţului anumite diferenţieri, reprezentând mai multe căi de evoluţie, în funcţie de condiţiile specifice, de păturile sociale care le utilizează, ajungând treptat la două categorii mari de interioare şi anume, cele amenajate pe linia tradiţională şi cele care inaugurează în mediul rural aranjamentele specifice oraşului. Având iniţial câteva elemente comune, tradiţionale, evo¬luţia interioarelor a decurs de la un moment dat paralel în diferitele straturi sociale, raportul dintre cele două sisteme de organizare rămânând însă cel de permanentă interdependenţă.

Lăsând la o parte aspectele mai puţin esenţiale cauzate de situarea geografică, de gustul fiecărei familii sau de influenţele inerente din zonele de interferenţă, unde se simte un oarecare amestec, sub aspect decorativ interiorul locuinţei apare diferenţiat.

în subzona nordică interiorul este mai simplu iar elementele de podoabă mai puţine în comparaţie cu cele din sud.

Dintre obiectele de interior cu funcţie decorativă se remarcă în mod deosebit lăzile de zestre aşezate pe pat, la unul din capete, ca şi tronurile pentru mălai, lucrate în vechime chiar in cadrul gospodăriei, iar mai târziu de meşteri specializaţi din satele Cloşani, Motru-Sec sau Baia de Aramă.

Decorul lăzilor, format din combinaţii de linii drepte şi curbe în care intervin uneori şi culorile — roşu şi negru — constituie o adevărată podoabă a casei. Prin aşezarea lăzii pe pat, aproape de nivelul ochiului, motivele apar imediat, atrăgând privirea.

Într-unele sate se simte în decorul scoarţelor coloritul cald, specific subzonei de sud. Motivele decorative sunt mai bogate. Astfel, în satele Sişeşti şi Ilovăţ, apare frecvent motivul călăreţului încadrat în benzi terminale la capetele scoarţelor. Tot aici se întâlnesc şi compoziţii decorative mai evoluate, cu motive dispuse pe fond monocrom, încadrate de chenar.

Ţesăturile de casă fac notă comună cu sobrietatea întregului interior. Păturile clin lină sau păr de capră, ţesute în carouri sau dungi alb cu negru, erau folosite pentru acoperit patu¬rile sau pentru învelit. Scoarţele din lână decorate în dungi cu o policromie mai vie, în care intervin culorile roşu, alb, verde şi negru, cu alesături geometrice din loc în loc, se folosesc numai în zile de sărbătoare pe pat sau pe peretele clin dreptul patului. Teancul de ţesături de la capătul patului este şi el mai puţin înalt.

Centrul decorativ din cadrul interiorului îl formează colţul cu patul, în zilele de lucru el este acoperit cu o pătură sau cu un ţol ; pe peretele din dreptul patului se aşează o foaie de scoarţă în dungi, iar pe culme câteva piese de îmbrăcăminte ; în zilele de sărbătoare acest colţ devine mai colorat prin folosirea scoarţelor şi a pieselor de port scoase clin ladă spre a fi puse pe culme. Această pată de culoare tensionează aspectul întregului interior, în general sobru, în care predomină culorile închise ale lemnului de la plafon şi al mobilierului.

În cadrul interiorului cu paturile aşezate paralel, pereţii sunt acoperiţi cu scoarţe din dreptul plafonului până jos.

Masa rotundă, cu trei picioare, nu are un loc fix în cadrul acestui interior, fiind aşezată atunci când este nevoie într-un spaţiu liber, iar peste zi rezemată de perete.

Masa înaltă, având locul între cele două paturi, în dreptul ferestrei, a fost întrebuinţată mai întâi numai în camera de oaspeţi. Ea a intrat practic în uz abia după înlocuirea vetrei pentru prepararea alimentelor, printr-o maşină de gătit sau o sobă de cărămidă cu plită.

La acest ,,model" de interior, culmea pentru haine, ca mod de împodobire, este scoasă din uz.

Ţesăturile din bumbac n-au avut o prea largă întrebuinţare în părţile nordice ale jude¬ţului, unde se folosea cu precădere cânepa. Un singur ştergar cu alesături în roşu şi negru dispuse la ambele capete era folosit pentru împodobirea icoanei pictate pe lemn. Moda şterga¬relor s-a generalizat în cadrul interiorului cu scoarţe pe perete, numărul lor ajungând însă la cel mult trei, patru, într-o încăpere.

Ca o confirmare a legăturilor strânse cu aşezările bănăţene de dincolo de Cerna, întâlnim în aceste interioare şi leagănul pentru copil executat din scoarţă de copac, care stă agăţat de un belciug fixat în plafon.

în podurile caselor se întâlnesc adesea şi recipiente lucrate din trunchi de copac, golit la mijloc, având la un capăt un capac aplicat. Aceste tipuri de vase cunoscute şi de vikingi au avut o arie largă de răspândire care se întinde de la Pirinei şi Alpi, ajungând până la lanţul Munţilor Carpaţi. In Mehedinţi ele sunt mai răspândite în satele de munte : Izverna, Cireşu, Podeni, Prejna, Ponoarele, Rudina, Bala.

în subzona centrală şi cea sudică specificitatea interiorului se manifestă printr-un număr mai mare de ţesături decorative şi printr-o notă de voioşie accentuată, pe care o dau culorile vii ale ţesăturilor.

Mobilierul din aceste interioare este scund, format din paturi şi laviţe, mese rotunda şi scaune de aceleaşi dimensiuni. Acest gen de mobilier, considerat a fi exclusiv de tradiţie orientală are, însă, o veche tradiţie în Câmpia Dunării aşa cum rezultă din săpăturile arheo¬logice. Câteva piese din lut, păstrate din neolitic, aparţinând culturii Gumelniţa — scaune cu patru picioare cu platformă pătrată şi o masă rotundă cu cinci picioare, de dimensiuni minia¬turale — ne lasă să întrezărim forma pieselor de mobilier din acea vreme.

Prezenţa patului din pământ bătut în locuinţa din Oltenia este de asemenea atestată pentru secolul al XVIII-lea de săpăturile arheologice efectuate în 1957 la Cruşovu.

Dacă mobilierul din această zonă are, în general, forme simple, servind din punct de vedere decorativ ca platforme de expunere a textilelor, lada de zestre a avut şi aici un impor¬tant rol estetic. Provenind din centrele meşteşugăreşti ale Mehedinţiului, dar şi din Gorj sau Vâlcea, venite pe calea schimburilor de cereale, aceste lăzi decorate cu motive geometrice în forme foarte variate n-au lipsit din nici o casă ţărănească în tot cursul secolului al XIX-lea.

In ultimele două decade ale acestui secol şi mai ales în primele decenii ale seco¬lului următor, în cadrul mobilierului a apărut lada de zestre pictată, de factură braşovenească sau tapetată cu hârtie pictată în culori violente. Provenite iniţial din centrele transilvănene, treptat, ele au început să se lucreze în centrele urbane ale judeţului, mai ales în cele din apro¬pierea Dunării sau la Craiova, de unde se desfăceau prin târguri.

Lada pictată îşi menţine locul de la capătul patului iar lada cu crestături este folo¬sită în continuare ca tron pentru mălai, aşezată în tindă. Teancul cu ţesături aşezat deasupra lăzii pictate este acoperit cu ,,făţoaia de ladă" sau „masa de ladă", un fel de cearceaf din bumbac cu dantelă croşetată pe margini.

în interioarele ţărăneşti din această parte a Mehedinţiului, centrul de greutate sub aspect decorativ îl constituie colţul cu patul. Aici se adună laolaltă cele mai multe ţesături cu caracter decorativ. Pe patul aşternut în trecut cu o rogojină se aşează o scoarţă cu dungi şi motive geometrice sau vegetale alese. Pe pereţii din dreptul patului sunt aşezate scoarţe lucrate în acelaşi stil, peste care se agaţă în cuie două sau trei ştergare din bumbac sau borangic, înnodate la mijloc, cu capetele lăsate să cadă liber în jos.

Pe pat, împrejurul pereţilor, patru-cinci căpătâie din lână ţesută de asemenea cu ciungi şi alesături ca şi teancul de scoarţe intercalate de căpătâie, aşezat pe lada de zestre, completează acest ansamblu extern decorativ. Aşa cum se observă în cadrul acestui interior, se simte o preferinţă pentru culoare. Spaţiile albe ale peretelui văruit în alb au numai menirea să pună mai mult în valoare cromatica vie a scoarţelor. Ţesăturile acoperă patul şi peretele clin dreptul lui, îmbrăcându-1 până la plafon, deoarece aici nu se mai păstrează culmea cu haine.

Ca o compensare, creşte numărul ţesăturilor din bumbac, respectiv al ştergarelor care se aşează împrejurul pereţilor ca în zonele Dolj sau Romanaţi. Dealtfel, întregul aspect al inte¬rioarelor din sudul zonei Mehedinţi aminteşte de restul Câmpiei oltene.

Urmărind modul în care a evoluat concepţia decorativă cu privire la interiorul locuinţei în judeţul Mehedinţi, constatăm, mai întâi, pentru secolul al XVIII-lea, o mare simplitate. Acest fapt este explicabil dacă ne gândim că încăperile scunde cu ferestre foarte mici, uneori acoperite cu „borf de oaie", nu ofereau condiţii pentru expunerea obiectelor cu caracter orna¬mental. La aceasta se adaugă şi faptul că fibrele vegetale cele mai răspândite în epoca respec¬tivă erau cânepa şi inul, iar majoritatea culorilor obţinute din plante aveau tonuri pastelate.

Dezvoltarea planurilor de locuinţă şi odată cu aceasta creşterea spaţiului care putea fi afectat decoraţiunilor interioare, introducerea unor materiale noi — arniciul colorat, bumbacul, borangicul — au avut un efect pozitiv asupra interiorului, în acest sens se poate afirma că „stilurile decorative" în Mehedinţi s-au conturat abia în cursul secolului al XVIII-lea, pentru a se îmbogăţi în primele decenii ale secolului al XIX-lea cu noi obiecte. Această perioadă de înflorire a artei populare mehedinţene în general, se manifestă şi în cadrul interiorului, prin crearea celor mai unitare ansambluri pe care avem posibilitatea să le cunoaştem astăzi.

Privind în ansamblu interioarele locuinţei ţărăneşti din judeţul Mehedinţi, constatăm câteva caracteristici, care reflectă concepţia estetică a poporului nostru cu privire la locuinţă. Se poate spune că preferinţa pentru aşezarea obiectelor în frize sau pete de culoare inter¬calate de spaţii albe, gruparea mobilierului în colţurile încăperilor, pentru a crea un spaţiu liber în mijlocul camerei, folosirea echilibrată a obiectelor cu caracter ornamental, preocuparea pentru crearea unei ambianţe plăcute, sunt specifice poporului nostru, indiferent de particulari¬tăţile zonale.

Către sfârşitul secolului al XIX-lea, dar mai ales la începutul secolului nostru, conţinutul universului cristalizat din punct de vedere al vizualităţii se schimbă, în interiorul locuinţei ţără¬neşti încep să apară o serie de obiecte cu caracter meşteşugăresc — orăşenesc sau industrial — care, aproape distonează cu ansamblul tradiţional. Se folosesc ţesături din bumbac im¬primat pentru perdele şi feţe de pernă, se introduc piese de mobilier noi — scrinul, dulapul pentru haine, patul cu tăblii, obiecte de uz gospodăresc etc. Introducerea acestor obiecte şi schimbările din interiorul locuinţei ţărăneşti au loc în contextul unor transformări mult mai pro¬funde petrecute în viaţa satului, care afectează toate aspectele — arhitectura, portul, indus¬triile ţărăneşti, marcând apropierea civilizaţiei rurale de formele de viaţă specific urbane.

în prezent, fenomenul s-a generalizat. Construirea complexului hidroenergetic de la Porţile de Fier, construirea unor şosele mari, industrializarea judeţului şi permanenta lui dez¬voltare se reflectă şi prin schimbări radicale ale locuinţelor. Planurile caselor cuprind trei-cinci încăperi cu funcţii diferenţiate. Structura interiorului nu mai poate fi încadrată în vechile modele, deoarece fiecare locuitor îşi procură mobilierul din comerţ potrivit standardului său de viaţă. Din bogata gamă de ţesături tradiţionale rămân doar acelea care se adaptează con¬cepţiei estetice moderne cu privire la organizarea interiorului.

Transformările reflectă nivelul de viaţă crescut al locuitorilor din satele mehedinţene care înţeleg să folosească din plin avantajele industriei moderne. Rămâne ca specialiştii să pună la îndemâna industriei elementele valoroase ale tradiţiei pentru a fi folosite în obiectele care intră în mod curent în casa zilelor noastre, indiferent că se află în mediul rural sau urban.

Bibliografie

BÂNAŢEANU T., Thypes d'âtres dans Ies villages Roumains d'un des regions marecajeuses de Danube, Ethnographica, II, 1960 ; Stoica G., Systemes de chauffage de Thabitation pay-sanne chez Ies Roumains, Etudes d'ethnographie et de folklore, Au VH-e Congres Inter¬national des Sciences anthropologiques et ethnologiques I, Bucureşti, 1965.
BERCII! D., Zorile istoriei în Carpaţi şi la Dunăre, Bucureşti, 1966.
DONAT L, Cultura populară în Oltenia, Sociologie românească, anul IV, nr. 4—6, 1939.
DUMITRESCU V., Fouilles de Gumelniţa, Dacia, Seria veche II, 1925.
DUMITRESCU V., Un nouveau modele d'habitation de l'eneolitique Valaque, Seria veche, Dacia, 1941.
IONESCU G., Arhitectura populară românească, Bucureşti, 1959. IORGA N., L'art populaire en Roumanie, Paris, 1923.
MATEESCU C., Săpăturile arheologice de la Cruşovuţ, regiunea Craiova, raionul Corabia. Materiale şi cercetări arheologice, III, Bucureşti, 1957.
NOPCSA Fr., Albanien, Berlin und Leipzig, 1925.
OLTEANU ŞT., ŞERBAN C., Meşteşugurile din Ţara Românească şi Moldova în Evul Mediu,
Bucureşti, 1969. PETRESCU P., Zur Forschung der rumănischen băuerlichen Wohnkultur, Buc., 1969.
STAHL P. H., Interioare ţărăneşti din România (secolul al XlX-lea şi începutul secolului al XX-lea), Studii şi comunicări, Muzeul Brukenthal, 13, Sibiu, 1967.
STOICA G., Centre specializate în confecţionarea mobilierului pe teritoriul Olteniei, S.C.I.A., 15, 2, Bucureşti, 1968.
STOICA G„ Interiorul locuinţei ţărăneşti româneşti, Bucureşti, 1970.

Arhitectura | Portul | Interiorul | Textile | Ceramica
Back | Home | Up | Next