EN|||DE|||FR|||RO

A. COSTUMUL FEMEIESC

1. ÎMBRĂCĂMINTEA CAPULUI

Imbrăcămintea capului în portul popular femeiesc constituie unul dintre elementele importante privind studiul costumului. Legată de străvechi cutume care au impus o anumită ţinută femeii căsătorite, învelirea capului nu are la bază intenţia de înfrumuseţare — fiind greşit numită „găteala capului" — ea semnalează trecerea femeii de la o stare civilă la alta şi sub acest aspect are un rol de simbol social.

Femeia supunându-se acestei străvechi legi nescrise, care nu-i îngăduie să-şi mai dez¬văluie podoaba capului, părul, după ce s-a căsătorit, şi-a acoperit capul, folosind o ţesătură, care a luat de-a lungul timpului diverse forme.

Invelitul capului miresei în ziua nunţii este subiectul unui ceremonial, păstrat în unele regiuni până astăzi cu un convins respect faţă de această tradiţie.

Formele de îmbrobodire a capului în portul popular femeiesc la români sunt diferite, apare însă aceeaşi piesă de bază, ştergarul, care stă la originea tuturor sistemelor folosite în învelitul capului la femei de pe întreaga suprafaţă a ţării noastre.

In practica de învelire a capului surprindem trei elemente principale : 1) pieptănatul şi strânsul părului; 2) cuprinsul acestuia cu ajutorul unei piese auxiliare (conci, legătoare etc.) care-1 ţine adunat şi 3) îmbrobodirea capului cu ştergarul.

In Mehedinţi unde se mai păstrează portul ştergarului de cap, sub forma nealterată, diferenţierile ce apar între cele două zone distincte — zona de nord şi câmpia dunăreană — aparţin mai mult sistemului de fixare a părului. Felul de îmbrobodire cu ştergarul (numit aici „cârpă", „proboadă", „peşchir" sau „cârpă de borangic"), condiţionat şi de anotimp, vârstă şi ocazie, are multe similitudini în cele două zone, totuşi surprindem şi unele note locale.

Fetele poartă capul descoperit, cu părul împletit în 2 cozi din dosul urechilor, care atârnă pe spate, legate fiind la capete cu ,,fonte". Iarna poartă basmale.

In zona de nord, mireasa se cunună cu „sovon" sau „cuşmă", o glugă făcută din ,,cârpă" (ştergarul) de cânepă sau in, care este cusută pe lungimea unei margini în formă de glugă. Sovonul se aşeza pe capul miresei, tras adânc pe ochi ; în vârf se prindea o crenguţă de busuioc.

Îmbroboditul tinerei neveste se începea prin adunarea părului, strâns împletit în două cozi, „corniţe", începând de la cărarea din mijloc şi duse spre spate, sub creştet (,,mai sus decât vârful urechilor") unde se adunau în ,,ciuciuloi" i (un coc legat cu aţa coadelor) sau în două „mocioace" -, (două cocuri alăturate), în unele zone ale Mehedinţiului, femeile îşi îngroaşă coadele cu ,,pleteri", trei viţe de păr false (din lână sau păr căzut) pentru a-şi mări dimen¬siunea cocului.

Peste părul adunat în modul amintit, se aşeza „conciul", care cuprindea strâns cocul. Conciul reprezintă un tub, sau o formă tronconică, confecţionat din coajă de tei, frasin sau din corn de vită (în dimensiuni cea 8 cm diametru şi 7 cm lungime) având la bază 2 găuri, prin care se înfigea un „bruconi" :] sau un ,,piroi" '' (ace lungi cu gămălia răsucită) pentru a fixa conciul de coc. Conciul (care mai recent se confecţiona şi din tablă) era învelit în pânză albă pentru a se putea prinde de el ştergarul, pus deasupra.

In Mehedinţi, ştergarul poartă denumirea generală de „cârpă", primind în zonele de nord (limitrofe cu Transilvania) şi numele de „proboană" sau „proboadă de conci", iar în zonele din vest şi sud de „peşchir", care reprezintă un ştergar de cap mai puţin preţuit, pur¬tat de bătrâne şi în ţinuta de muncă a femeii (dar totodată şi ştergarul de perete pentru împo¬dobirea interiorului).

Ţesută iniţial din cânepă, apoi din in, cârpă (sau proboană) are dimensiunile mai mari (cea 3 m lungime şi 0,60 m lăţime) faţă de peşchirul mai neânsemnat (cea 2,50 m lungime şi 0,45 m lăţime). Ornamentaţia liniară a cârpei realizată iniţial din fire de cânepă şi in, colorate casnic în cafeniu, s-a dezvoltat în „vărgături" din grupe de fire, albe de bumbac, care se aglomerează la capetele cârpei în sens orizontal. Cu pătrunderea bumbacului în industria cas¬nică din mediul rural, cârpă s-a confecţionat din această fibră, folosindu-se diverse calităţi : „bumbăcel", „aţă", ,,sacâz", „inişor", „coton" etc., ceea ce a determinat şi evoluţia decorului în motive ornamentale mai complicate, depăşind decorul simplu de vărgi orizontale.

Dar cârpă de cap îşi atinge apogeul cu pătrunderea borangicului, încă din secolul tre¬cut, în mediul rural. Creşterea viermilor de mătase, ca şi industria casnică a borangicului — mai ales în zonele de sud ale Mehedinţiului — a dus la o pronunţată producţie a „cârpelor de borangic", care au înlocuit cârpă de bumbac în ţinuta de sărbătoare a femeii.

Sistemele de prelucrare ale borangicului, începând cu opăritul ,,gogoliilor" de mătase, erau diferite. Firul se trăgea din gogoşi fie cu mâna într-o sită, în care se punea făină de porumb (ca să nu se încurce firele) fie că se trăgea cu fusul şi simultan se şi torcea. Adunat pe mosoare în „ceacâr" (o vârtelniţă specială) se „răşchia" apoi se „urzea pe gard" şi se introducea în războiul de ţesut, ca orice alt fir textil. Măiestria urma la ţesutul borangicu¬lui — totdeauna în 2 iţe — care reclamă o desăvârşită practică.

Iniţial borangicul s-a folosit numai la băteală în urzeala de bumbac sau ca ornament de ,,vărgi bătute în pânză" la capetele cârpelor. Confecţionarea cârpelor integral din borangic — ce a urmat — a dus la ornamentaţia somptuoasă, realizată prin alesături cu motive specifice maramelor („şebace", „pui", „boboci", „cadrele cu pui" etc.) care a înlocuit simpla vărgătură ale vechilor cârpe, dobândind valori artistice deosebite. Dar cele mai preţioase atribute este¬tice ale acestei ţesături vaporoase sunt nuanţele de culori cu care este agrementat decorul realizat din alesături, ceea ce conferă o deosebită valoare, mai ales costumului din centrul judeţului, zona Ilovăţ, Şişeşti şi Malovăţ.

O notă caracteristică a cârpelor de borangic din zonele de sud ale judeţului Mehe¬dinţi, pe care o menţionăm, este decorul de vărgi longitudinale, răspândite pe întreg fondul cârpei, sau numai, ca delimitări, pe mărgini.

Un alt element component din îmbrăcămintea capului la femei este „legătoarea" (tul¬panul) denumită în sud „cornurar" sau „colţ", datorită formei sale triunghiulare. Reprezintă un triunghi din pânză albă, cu danteluţă „spiţuri" şi mărgeluşe, înşirate pe margine. Legătoa¬rea a urmat conciului din zona de nord, iar în câmpia Dunării, unde nu s-a purtat conci pe păr, ea a folosit în mod curent la acoperirea şi strângerea părului sub cârpa aşezată peste legătoare. Dar legătoarea se poartă şi independent, la suprafaţă, folosindu-se un sistem gene¬ralizat ele a se lega cu capetele înnodate lateral, pe creştet în „fontă". Este portul modest de muncă al bătrânelor.

Felul de a se îmbrobodi cu cârpa peste conci sau legătoare este diferit, fiind determinat în afară de factorii amintiţi : vârstă, anotimp, ocazie, de categoria cârpei, ca şi de stilul şi tipo¬logia zonală a costumului respectiv. Altfel îşi leagă capul femeia cu peşchirul, altfel cu cârpa din fibre vegetale şi altfel cu cârpa de borangic. Cu privire la tipologia zonală, semnalăm îna¬inte de toate diferenţierea bine conturată dintre zona de nord, unde se poartă conciul şi cea de sud, unde se poartă numai legătoarea.

In zona de nord, peste conci, care cuprindea cocul, se punea cârpa, care se fixează de conci cu „spelcile" (ace decorative) numite şi „mărginele", confecţionate din argint sau alamă. Aceste interesante podoabe populare, având şi o funcţie practică, reprezintă un ele¬ment caracteristic al portului popular femeiesc din Mehedinţi. Cu aspect de pandantive, spelcile sunt compuse clin câte 3 lănţişoare cu bănuţi „zvanţuci" în capete, sau cu oglinzi rotunde, încadrate în cercuri de metal. Se înfig, câte două pe fiecare parte a conciului, peste cârpa.

Este uşor de înţeles că în îmbrobodirea capului cu conci, ţăranca evită acoperirea spelcilor, de aceea niciodată nu va arunca capetele cârpei peste creştet. Acestea atârnă sau la spate sau unul în faţă şi altul pe spate, după ce au fost trecute pe sub bărbie. Cârpa de borangic fiind mai bogată în dimensiuni, atârnă, lungă ,,de bate călcâiele", la spate.

In zona de sud, lipsind conciul, femeia şi-a luat mai multă libertate şi a dat curs fan¬teziei şi inventivităţii, creând diverse forme de îmbrobodire a capului. Cu peşchirul ea urmă¬reşte în mod curent unele rosturi practice ; dar în îmbrobodelile cu cârpa — mai ales cu cea ele borangic — femeia realizează unele forme intuite cu o subtilă înţelegere a frumosului, reu¬şind să creeze deosebite valori artistice.

Aici cunoaştem portul cârpei cu capetele atârnate drept (din creştet) pe lângă obraji, în faţă, sau atârnate, tot drept (după urechi) pe spate. Cunoaştem îmbrobodirea ,,cu fontă", cu unul sau ambele capete încrucişate la spate (după ce au fost trecute pe sub bărbie) aduse în faţă şi vârâte ambele, sau unul, cu un colţ, la obraz. Observăm că aici cârpa se leagă drept peste frunte, cu capetele duse spre spate, unde se încearcă diverse mişcări, care dau capului un aspect vaporos şi o linie de o mare preţiozitate de stil.

Recent, de la războiul din 1918 au pătruns în portul popular basmalele industriale, sub denumirea de „testemel", „basma", ,,broboadă cu igliţa" etc., care au scos din uz tradiţiona¬lele forme de îmbrobodire cu ştergarul de cap.

2. CĂMAŞA

Cămaşa, care se îmbracă direct pe corp, este piesa principală în componenţa costumului popular. Se confecţionează, în mod obişnuit, din fibre vegetale, cânepă, in sau bumbac ; în unele regiuni ale ţării şi din borangic, iar în Moldova găsim cămaşa confecţionată şi clin lână.

In judeţul Mehedinţi, unde cultura cânepii a constituit o îndeletnicire importantă a femeii, până la începutul secolului al XX-lea, ţesătura destinată cămăşii era clin „tort" de cânepă în trecut. Inul, cultivat în măsură mai mică, servea numai ca băteală în urzeala de cânepă, pentru cămăşile ,,de sus", din ţinuta de sărbătoare a femeii. Cu pătrunderea bumbacului în mediul rural, cele două fibre prelucrate în gospodărie, cânepă şi inul, au fost înlocuite treptat cu firul industrial de bumbac, răspândit în multiple calităţi, ceea ce a determinat marea varietate a pânzei folosite în aceste locuri.

In zona de nord pânza are o consistenţă mai pronunţată, datorită nu numai firului mai gros de bumbac utilizat, ci şi sistemului de ţesătură practicat aici, pânza fiind năvădită în 4 iţe, dar ţesută în 2 iţe, „ca să iasă mai adunată". Coborând spre Câmpia Dunării, găsim „pânza cu margini" sau „pânza învărgată", mai subţire, care prezintă o variată suită de ciungi, tot albe, rezultate, fie din urzeală, fie din băteală, în care se introduc, din loc în loc, grupe de fire mai groase, pentru a realiza ornamentul de vărgi al pânzei.

In unele cazuri, aceste fire se încrucişează, realizându-se „pânza în cadreluri". în zona de sud, datorită creşterii viermilor de mătase, se introduceau în ţesătură şi fire de boran¬gic, care dădeau o nuanţă galbenă vărgilor.

Pânza se ţese în război orizontal — răspândit în sud-estul Europei — şi totdeauna în 2 iţe, ceea ce permite executarea cusăturii pe fir.

Cămaşa se croieşte în foi drepte (de cea 45 cm lăţime), respectându-se sisteme simple, de veche tradiţie. Grija pentru economia de material duce la o chibzuită împărţire a pânzei, din care se foloseşte, cu un calcul precis, şi cea mai mică bucăţică de ţesătură, fără risipă.

In îmbrăcămintea femeii găsim două tipuri principale de cămaşă : cămaşa încreţită în jurul gâtului şi cămaşa dreaptă, ambele tipuri aparţinând celor mai vechi forme din istoricul portului popular românesc.

„Cămaşa încreţită''' în jurul gâtului, denumită în graiul mehedinţean „cămaşă creaţă după gât", sau „ciupag cu mâneca de sus" este atestată de imaginile monumentului istoric Trophaeum Traiani, ca fiind purtată şi de femeile dacilor. Prezintă cea mai simplă croială: foile drepte din faţă („stanul din faţă"), acelea din spate („stanul din spate") şi foile mânecilor sunt încreţite în jurul gâtului. Creţurile susţinute de o simplă aţă (cum se mai păstrează încă la cămăşile din Moldova) au fost fixate pe parcursul timpului într-un guleraş îngust, denumit „bentiţă".

In forma sa arhaică, cămaşa este lungă, până la glezne, fiind croită într-una, (din aceeaşi foaie de pânză) de la umeri până jos, numită în Mehedinţi ,,cămaşă cu totul" sau „cămaşă de-a-ntregul" ; ea se compune din „ciupag" (porţiunea de sus, cămaşa propriu-zisă) şi „poale" (porţiunea inferioară), în Mehedinţi formula „cămăşii cu totul" a fost părăsită încă din secolul trecut, datorită structurii mai complicate a ciupagului, faţă de aceea a poalelor, şi astăzi, deşi găsim ciupagul unit de poale printr-o cusătură, aceste două piese de port sunt confecţionate individual, în mod separat.

Deşi la prima vedere, croiala ciupagului încreţit la gât pare a fi uniformă, ea prezintă evidente diferenţieri, în funcţie de sistemele de lărgire, aplicate la subraţul cămăşii şi care reflectă aceeaşi ingeniozitate, caracteristică creatorului popular.

Elementul de lărgire, generalizat în croiul cămăşilor, este „broasca" sau „pava", un mic pătrat intercalat la subraţ. Dar pentru a facilita mişcarea, cămaşa se lărgeşte — pe lângă broască — şi prin „clin", o fâşie de pânză aplicată în diverse formule între foile stanului din faţă, a stanului din spate şi a foilor mânecii, care a primit diverse denumiri ca : „lărgământ", „clin ascuţit", „pui sub mână", „pui sub mânecă" etc., după forma sa şi după locul unde este introdusă.

Mânecă cămăşii poate fi largă jos, poate fi încreţită pe o „bentiţă", denumită în Mehe¬dinţi şi „pumn", sau este terminată într-un volan, cu numele de „pâlnie", „rotiţă" sau ,,ieca" în graiul mehedinţean. „Gura cămăşii" se deschide în mod frecvent în faţă, pe mijlocul piep¬tului, în funcţie de asamblarea foilor din care se compune cămaşa (2 foi în faţă, 2 în spate şi 2 foi mânecă) fie că foaia de pânză trece întreagă peste mijlocul pieptului (cămaşa lărgindu-se pe părţi cu două jumătăţi de foi) fie că cele două foi care compun pieptul cămăşii se unesc la mijloc, gura cămăşii poate sau să despice pânză cămăşii (în primul caz), sau să se formeze din marginile celor două foi de pânză, care se unesc în faţă (în al doilea caz), în funcţie de fie¬care caz, gura cămăşii este întărită adecuat. O caracteristică a cămăşilor din Mehedinţi este gura despicată până la talie.

Poalele se compun în mod curent din două foi drepte (faţă şi spate) şi câte doi clini pe părţi (croiţi oblic) ceea ce reprezintă 4 foi întregi de pânză a cea 0,80 m lungime. O notă caracteristică a costumului de Mehedinţi este structura poalelor din 4 foi de pânză, drepte, care se prind, încreţite la şolduri, de ciupag.

In unele zone din Mehedinţi se foloseau la costumul „de sus" (ţinută de sărbătoare) a femeilor înstărite poale mult mai largi — croite din 6 foi — ca un semn distinct al cate¬goriei sociale cu posibilităţi materiale superioare.

Iniţial foile cămăşii au fost unite cu o cusătură pe muchea marginilor „muchiată" având un rol pur utilitar. Dezvoltată în „cheiţă" şi primind valoroase atribute estetice, această cusă¬tură de unire a foilor a evoluat într-una din cele mai savante realizări în arta cusutului, care în Mehedinţi primeşte sugestive denumiri, ca : „cheie cu acul", „gura păpuşii", „furculiţa", „furnica", „unghia caprei", „puricei" etc. şi reprezintă una dintre practicile tradiţionale în arta textilă mehedinţeană.

Aceeaşi cale — de la funcţia practică, la rolul artistic — a urmat şi măiestria creţu¬rilor, cu care „se adună" cămaşa în jurul gâtului şi mânecă, la bentiţă. Denumită în Mehedinţi „braţarie", „pomezar" sau „curpenea", ea perpetuează o cusătură peste muchea creţurilor, de veche tradiţie şi cu o largă arie de răspândire, atât în portul popular românesc, cât şi în acela al altor popoare.

Ornamentaţia cămăşii, ca şi a celorlalte piese de port, este dispusă pe suprafeţele vizibile şi nesupuse uzurii. Dintre aceste suprafeţe, mâneca a fost destinată ca deţinătoare a celui mai bogat decor, care constituie totodată şi elementul de bază în criteriul de clasificare al cămăşilor şi de orientare în tipologia acesteia.

In funcţie de sistemul de ornamentare al mânecii, cămaşa încreţită la gât a costumului mehedinţean se înscrie în marea familie a cămăşilor cu „altiţă", răspândită, deopotrivă, în cele trei provincii istorice : Moldova, Muntenia şi Oltenia, ceea ce atestă şi străvechea unitate, ce a legat aceste trei teritorii. Prin organizarea sa, decorul — cu origini îndepărtate şi necunos¬cute — se grupează pe mâneca în trei categorii de ornamente distincte şi anume : ,,altiţă" pe umăr, ,,încreţul" sub altiţă şi „râurile" pe braţ.

Altiţă constituie ornamentul principal, plasat pe locul cel mai vizibil, umărul. Iniţial altiţă constituia o bucată de pânză dreptunghiulară, ce se croia separat şi se integra în struc¬tura cămăşii, prinsă de la gât şi acoperind umărul, în continuarea altiţei, care era mică (atât cât acoperea umărul) se prindea ,,mâneca" încreţită, fiind mai largă decât altiţă (pentru a permite mişcarea liberă a braţului). Ornamentul plasat pe altiţă şi-a însuşit acelaşi nume, iar cusă¬tura de încreţire a mânecii situată sub altiţă a primit denumirea de ,,încreţ". Astfel a gene¬rat ornamentaţia — ciudată — care împarte suprafaţa mânecii în cele trei porţiuni : altiţă şi încreţul în sens orizontal, iar râurile pe braţ în sens vertical.

La cămăşile de Mehedinţi — ca şi de altfel în general — decorul altiţei se supune unor reguli precise de compoziţie. Este compus din rânduri orizontale (de la 3 la 8 rânduri) alătu¬rate strâns, a căror motive mărunte se repetă omogen, acoperind în mod compact suprafaţa ornamentată, în graiul mehedinţean rândurile orizontale ale altiţei (numită aici şi ,,umăraş") poartă denumiri plastice ca „rânduri culcate" sau „rânduri de două". Rândurile sunt delimitate între ele prin cusături lineare de „piezuri", ,,la un fir", ,,şăbăcit" etc. adeseori realizate cu fir metalic.

La cămăşile vechi altiţă croită separat „başca" este unită de mâneca şi stani printr-o cusătură de cheiţă, care îngrădeşte cele trei laturi ale altiţei (sus rămâne liber !). La cămăşile recente cu altiţă încorporată în croiala mânecii (făcând corp comun cu mâneca) numită şi „altiţă cu totul" se păstrează această încadrare, marcată printr-o cusătură numită „îngrăditura", sau „îmbrăcătura altiţei".

Un fenomen interesant, ce apare la cămăşile vechi (şi deopotrivă şi la cele noi, care păstrează elementele tradiţionale) este faptul că rândul de sus se desprinde din corpul altiţei printr-un interval alb al pânzei, formând o unitate independentă, având şi decorul mai dez¬voltat. „Rândul de sus" sau „rânduleţ pe lângă altiţă" se numeşte acest rând despărţit de altiţă, care se-nscrie între aceleaşi străvechi canoane, păstrate prin tradiţie în structura decorului de astăzi şi ale căror rosturi şi origini s-au pierdut în timp.

Pe lângă structura clasică a altiţei „în rânduri culcate" mai apar, ca o excepţie şi alte formule de decor, legate de sistemul ele ornamentare a braţului, astfel este ,,altiţa în blană" cu decorul omogen, răspândit în mod compact, „altiţă cu izvod sabiat", cu rânduri oblice, sau ,,altiţă cu boboci prerupţi" cu mici motive, dispuse izolat, în zona de câmpie găsim o altiţă care ne aminteşte forma iniţială a acestui element de croială, fiind decorat cu un singur che¬nar pe margine „mărginar la altiţă", centrul altiţei fiind alb, neornamentat. Surprindem de ase¬menea o particularitate locală a zonei dunărene prin amplasarea ornamentului altiţei foarte sus, pe umăr, acesta pornind de la guler.

Sub altiţă se întinde în acelaşi sens orizontal, „încreţul" care a avut, iniţial, funcţiu¬nea practică de a încreţi porţiunea mânecii, mai largă decât altiţă. In acest scop încreţul se realiza cu un anumit punct de cusătură organizat în aşa fel, ca fiecare fir tras să încreţească rândul de pânză prin care trece. Cusut pe dos, încreţul păstrează o tehnică do veche tradiţie, cu un aspect de reliefuri consistente, încă clin secolul trecut încreţul şi-a pierdut rostul uti¬litar, prin creşterea altiţei la dimensiuni potrivite cu lărgimea mânecii ce se prindea, de acum întinsă, de altiţă.

Încreţul a rămas totuşi în compoziţia ornamentală a mânecii ca un simplu chenar decorativ, păstrat de femeie pe acelaşi loc, ca un semn al unor legi apuse.

Punctul vechi al încreţului a fost înlocuit cu puncte noi de cusătură decorativă, iar culoarea galbenă a cânepii cu care se încreţea mâneca în trecut, s-a schimbat în nuanţe de albastru, galben sau alb ,,ca să se despartă de altiţă".

In Mehedinţi încreţul poartă multiple denumiri ca ,,rând sub altiţă", ,,creţ la altiţă", ,,rând cusut cu alte mode", „rând revărsat" etc. şi apare adeseori ales în război, la cămăşile recente. Constatăm că încreţul este adeseori eliminat din decorul mânecii, în zona ele câmpie, ca un element cu funcţia practică pierdută, care nu-şi mai are locul şi considerat inutil în compoziţia ornamentală. Astfel râurile de pe mânecă, pornesc de la baza altiţei, fără interme¬diul încreţului.

Braţul mânecii, denumit şi simplu, mânecă" (ca dovadă că mânecă pornea abia de la încreţ, deasupra fiind umărul, ,,altiţă") oferă prin suprafaţa sa largă un bun prilej de orna¬mentare.

Pe mânecă se întind ,,râurile", a treia categorie din compoziţia ornamentală a mânecii. în Mehedinţi, „râurile" cămăşii prezintă o mare varietate de sensuri şi compoziţie. Dispoziţia clasică a râurilor este sensul vertical : unul, trei sau cinci dungi, brăzdează mânecă de la încreţ până jos, fie delimitate de linii drepte, fie în contururi libere. Dungile verticale cu denumiri de ,,rânduri drepte", ,,râuri în deal şi vale", „rânduri lungi pe mânecă", ,,rânduri de pene", ,,rând ţinut", „înzelat" sau ,,râuri bătuţi" etc. în graiul mehedinţean, s-au dezvoltat în ,,rânduri sabiete" sau „chiţi", având sensul oblic, din care au generat ,,rândurile în furci" sau ,,chiţi cu coturi" în formă de unghiuri.

Dar cel mai răspândit sistem de ornamentare al cămăşii de Mehedinţi este „blana pe mânecă" un ornament compact, dispus omogen peste întreaga suprafaţă superioară a mânecii. îngrădită într-un dreptunghi „blana" se întinde de la încreţ (sau altiţă) până la tivul mânecii, formată din motive mărunte ce se succed ritmic şi alternat fie în sens vertical, fie în sens oblic. Denumirile sugestive ne arată varietatea acestui decor : „blană năsipită" compusă din motive mărunte, „blană săbiată" motive dispuse în sens oblic, „blană cu boboci" cu motive izolate etc., care se desfăşoară într-o mare bogăţie şi opulenţă.

Ca o excepţie de la formula clasică a cămăşii cu altiţă, apar în Mehedinţi — mai ales în zona subcarpatică, unele cămăşi cu un sistem de ornamentare mai simplificat. Renunţându-se ia decorul altiţei „râurile pe mânecă", ca şi ,,blana de-a-ntregul" pornesc de la umăr şi brăzdează mânecă, fără întrerupere până jos. La tivul mânecii găsim „rândul de la pumn", ce se înşiră în sens orizontal.

Pieptul cămăşii urmează modelul braţului, în mod curent acesta repetându-se pe „foile din piept", unde apare întreg repertoriul de ornamente : „rânduri drepte", „săbiete", „năsipite", „furci", „blană" etc. O caracteristică a cămăşilor de Mehedinţi este dimensiunea largă a rândului de pe piept, care acoperă, ca un strat porţiunea de lângă gura cămăşii. Arareori, acest decor, denumit şi „bată" se compune din mai multe rânduri, el păstrându-şi forma de „blană" compactă.

Spatele cămăşii, cu numele de „spătoi", spre deosebire de alte regiuni este ornamentat de asemenea bogat cu „blană" (ceva mai îngustă) sau cu fragmente din ornamentaţia mânecii ca ,,rânduri mutate", „boboci prerupţi" etc., dezvoltate câteodată în câte patru rânduri.

Gulerul îngust oferă prilejul valorificării motivelor mărunte, delicate, care apar în mare varietate pe această mică „bentiţă", în mod general gulerul este ornamentat prin cusă¬tură în „muşte", „piezuri", „la un fir" sau „cusătură pe dos". La margine gulerul se întăreşte printr-un „brânaş" sau „strejă" cu aspect de împletitură.

Poalele, faţă de ciupag, prezintă o mai redusă ornamentaţie Deasupra tivului, făcut cu găurele, se înşiră de obicei un rând de motive izolate, cu denumire de „vârtelniţă", „boboci rupţi", „tuturoci" etc. în zona de sud găsim ornamentul de „rând ţinut" sau „prejuroi". Pe marginea tivului este o dantelă croşetată denumită „margine" în nord şi „şpiţuri în sud.

„Cămaşa dreaptă" reprezintă al doilea tip principal din portul românesc, având de asemenea o croială simplă în foi drepte. Foaia din faţă întinsă trece peste umeri spre spate ; la gât se răscroieşte şi se despică gura cămăşii. Mânecile se prind drepte de la umăr şi sunt largi jos, pe părţi sunt intercalaţi câte doi clini (pe o parte, tăiaţi câte doi dintr-o foaie), la subraţ se introduce „broasca" ; gulerul mic, drept se leagă cu o „cheptoare", care are un „smoatec" (ciucure) la capăt, în Mehedinţi cămaşa dreaptă este denumită „cămaşă copilărească".

Ornamentaţia cămăşii drepte este redusă : se plasează la gura cămăşii, sub forma de „râu pe piept" şi la mânecă deasupra tivului, păstrând motivele ornamentale şi tehnica de cusă¬tură a cămăşii încreţite. Pentru a compensa lipsa ornamentaţiei mai bogate, constatăm la cămaşa dreaptă o preocupare deosebită pentru ornamentarea tivurilor — la gură şi mânecă — cu „şabace", iar la margine cu „colţişor! cu acul" sau „bebiluri", o danteluţă măestrită, realizată cu acul prin înnodarea firului.

Cămaşa dreaptă, considerată mai modestă, este purtată de bătrâne şi în ţinuta de muncă ; are o mai pronunţată frecvenţă în zona de câmpie.

Deşi nu se încadrează în tipologia cămăşilor originare a costumului popular, românesc „cămaşa cu plătea", pătrunsă în îmbrăcămintea tărăncii încă de la începutul secolului al XX-lea şi purtată până astăzi, se impune a fi prezentată ca un produs al industriei casnice ţărăneşti.

Cămaşa cu plătea se compune din „plătea" — un dreptunghi aşezat pe umeri şi răscroit rotund la gât ,• de aceasta se prind „foile din piept" şi din spate, încreţite. Mânecă se prinde tot de plătea, la umăr, fie încreţită, fie dreaptă, jos având o „banta", manşetă. Din cămaşa cu plătea s-a dezvoltat „cămaşa cu umeraş", simplificată, având două dreptunghiuri — „umeraşii" — aşezate pe umeri, de care se prind feţele, spatele încreţite şi mânecă ; la gât este decol¬tată în pătrat, ceea ce rezultă din structura cămăşii cu umeraşi.

Aceste cămăşi, care reflectă o influenţă a bluzei de oraş, sunt confecţionate de obicei din pânză învărgată în culori : vânăt sau cafeniu, denumite fiind şi „cămăşi învărgate". Orna¬mentul de cusătură sau alesături este plasat la gura cămăşii, păstrând formă de „râuri". De asemenea, apar — în zona de sud — „colţişorii cu acul" sau „bebilurile" la tivurile cămăşii.

Motivele ornamentale ale cămăşii păstrează în general caracterul artei populare româ¬neşti prin perpetuarea unor imagini cu valoare de simbol, sau al unor aspecte luate din natură, din viaţa înconjurătoare, care, prin stilizare şi adaptare la posibilităţile tehnice de cusut şi ţesut, au primit contururi de linii drepte, motivele fiind schematizate în figuri geometrice.

Fiecare porţiune ornamentală a cămăşii îşi are genul propriu de ornamentare, adaptat locului şi valorii, ce prezintă în compoziţia ornamentală porţiunea respectivă. Gulerul îşi are motivele sale specifice de ,,covei", ,,musculiţe", ,,piezuri" etc. ca şi tehnica — totdeauna cusă¬tura — în puncte adecuate, din care nu lipseşte ,,brânelul" de întărire la marginea gulerului.

Tivurile lucrate cu „puricei", „găurele" sau „şăbace" răspund şi funcţiei de întărire a marginii, iar creţurile „curpenea" sau „braţario" păstrează motive totdeauna geometrice, rezultate din această tehnică.

Motivele ornamentale ale mânecii prezintă genuri diferite, fiecare categorie deţinând repertoriul propriu. Altiţa se distinge prin motive mărunte şi delicate tratate în puncte adec¬vate de „piezuri", „la un fir", „şăbăcit", ce dau relief şi formă distinctă motivelor îndesate strâns în rânduri.

Increţul care strângea pânza mânecii este rezolvat în puncte de cusătură savante, exe¬cutate cu multă măiestrie pe dos, tehnică specifică, de încreţire a pânzei.

Râurile de pe mânecă şi piept oferă cea mai largă posibilitate de valorificare a unor motive variate ca ,,postai", „suveicuţă", „pituţe", „bobocel", „boboci închişi", ,,pene" etc. care înşirate fie în „rânduri drepte" fie „sabiate", ,,în furcă" sau „nisipit în blană" ele con¬stituie cel mai bogat şi opulent decor al cămăşii femeieşti. Cusătura în „punct bătrânesc", bombată, care dă relief motivului, se încadrează în particularităţile specifice cămăşilor mehedinţene.

Cusătura decorativă a atins înalte virtuozităţi tehnice în portul popular din Mehedinţi şi poate fi considerată însăşi ca o creaţie artistică, datorită unei perfecte intuiţii de care dis¬pune ţăranca mehedinţeană în interpretarea motivelor ornamentale, şi a ingeniozităţii sale, prin care ştie să dea expresie ornamentului cusut. Punctele de cusătură folosite se leagă organic de structura motivului ornamental.

Tehnica cusăturii ornamentale, considerată fiind ca cea mai veche tehnică de orna¬mentare a cămăşilor, a fost înlocuită treptat — fără însă să dispară — cu tehnica alesului în război, ce asigură o mai mare rapiditate în executarea decorului, începând cu alesul cu mâna, apoi cu ajutorul spetezei, această tehnică a evoluat în alesul „cu cocleţi" (o serie de iţe supli¬mentare introduse în dosul iţelor principale) care permite realizarea unor motive mai com¬plicate. Această tehnică impune însă anumite condiţii de confecţionare, îngrădite în posibi¬lităţile mecanice ale războiului de ţesut : prin nevedirea în iţe şi alesul cu speteaza motivul ornamental se repetă, acelaşi, în mod automat peste întreaga suprafaţă ţesută şi nici un alt motiv, decât cel nevedit iniţial, nu se poate realiza pe parcursul alesului. Astfel se explică de ce motivul umărului (altiţei) se repetă acelaşi şi peste încreţ (care doar îşi schimbă culoarea !) şi peste întreg braţul.

Materialul folosit la ornamentarea cămăşilor în Mehedinţi a fost iniţial firul de cânepă şi de lână, produse casnice. Cu pătrunderea borangicului în mediul rural, acest fir preţuit, a constituit materialul preferat în ornamentarea cămăşilor „de sus" (de ţinută) vopsit fiind cu coloranţi vegetali : în „poroinic" (roşu închis) rrnucăriu" (cafeniu) şi „vânăt". Contemporan cu borangicul a apărut şi „lânuţa", produs industrial, care se folosea în fir subţire ,,dezdoit". Dar cea mai mare răspândire a avut-o arniciul, bumbac dezlânat şi fără strălucire, care prin colo¬ritul său în roşu şi negru, a determinat şi cromatica cămăşilor într-o anumită perioadă. Dar ţăranca mehedinţeană a intervenit şi la colorarea acestui fir, realizând din firul roşu o culoare sobră de vânăt, denumit „amici stricat" sau „modur", nuanţa caracteristică pentru cămăşile vechi din Mehedinţi.

Pe lângă firele amintite, ornamentul a fost agrementat cu firul metalic şi beteala, ambele strălucitoare, ca şi cu mărgeluţele colorate diferit, care înviorau coloritul monocrom al cămăşilor de Mehedinţi.

în general cămăşile de Mehedinţi se integrează în cromatica cămăşilor olteneşti, colorate monocrom, cu excepţia încreţului care se diferenţiază în culoare şi a gulerului cu mici accente policrome.

In cadrul tipologiei celor două forme de cămaşă din portul popular femeiesc: cămaşa încreţită în jurul gâtului şi cămaşa dreaptă, constatăm o frecvenţă mai mare a cămăşii încre¬ţite faţă de cea dreaptă, în costumaţia judeţului Mehedinţi. Până când cămaşa dreaptă este purtată mai mult de bătrâne şi în ţinuta de muncă, cămaşa încreţită şi-a menţinut o mare frecvenţă peste întreg teritoriul Mehedinţiului purtată de toate vârstele.
în funcţie de ţinuta costumului (de sărbătoare sau purtare) şi de vârsta femeii, cămaşa încreţită variază în sistemul de ornamentare, păstrându-şi neschimbată numai structura. Dife¬renţierile ce apar în ornamentarea cămăşii sunt determinate de tipologia zonelor mai restrânse, impuse de condiţiile locale, care au generat particularităţi, ce se referă la materia primă, tehnică şi ornamentică, privite şi prin prisma evoluţiei istorice.

In judeţul Mehedinţi extins între Carpaţi şi Dunăre, cămaşa costumului femeiesc a pri¬mit diverse aspecte dintre care tipul cămăşii din zona centrală, cuprinsă între colinele Livezilor şi a Poroinei din partea de sud, iar spre nord de Izvorul Bâîrzii, Ilovăţ, Sişeşti şi Căzăneşti, reprezintă cămaşa autentică de Mehedinţi cu valoare de document. Nota caracteristică a acestei cămăşi cu privire la croială este dimensiunea largă (câte 2 foi fiecare stan şi 2 foi mâneca), croită în abundenţă din pânză netedă (fără dungi), cu mâneca jos largă şi gura despi¬cată până la talie. Atenţia ce se acordă micilor detalii — cheiţa, tivurile, creţurile — este impre¬sionantă, înscriindu-se fiecare element în perioada de apogeu al costumului popular mehedinţean. ,,Cheiţa", care uneşte foile, „brăţara" de sub guler, tivul întărit discret cu ,,piezuri" sau ,,găurele" (fără rând la pumn) sunt calităţi de originalitate, care conferă valoare de autenti¬citate cămăşii. Ornamentaţia specifică tipului mehedinţean se încadrează în sistemul de decor cu „altiţa", ,,încreţ" şi „râuri" pe mâneca, care în Mehedinţi se marchează prin anumite parti¬cularităţi locale cum sunt : altiţa (croită separat şi intercalată în corpul cămăşii) compusă din rânduri alăturate strâns ; încreţul cusut în tehnica specifică cu cânepă sau borangic ; mâneca (braţul) cu ,,râuri sablate" compuse în „blană". Pe piept „blană" lată, fără alte rânduri, iar spa¬tele cu 2—4 rânduri de ,,pui rupţi" (izolaţi). Ornamentaţia caracteristică legată şi de tehnică, este de tipul „năsipit" cu motive mărunte, repetate, lăsând vizibil şi fondul alb al pânzei. Tehnica de punct reliefat este legată de ornamentul năsipit. Firul de cusătură este lâna, borangicul şi arniciul în colorit vânăt, vişiniu, ,.nucăriu" (cafeniu), negru şi „modur" (amici vopsit în liliachiu).

In zona de nord, cămaşa femeiască reflectă o sobrietate prin ornamentul tratat robust în linii largi şi preferinţa pentru soluţii simple, altiţa fiind adeseori eliminată, „blana" întinzându-se de la umăr până jos. Tehnica alesului în război, practicată şi în trecut se valori¬fică şi astăzi în frumoase cămăşi alese în cocleţi, specifice zonei de munte.

In Câmpia dunăreană apar uncie formule care se înscriu în varietatea caracteristică acestei zone : alături de tipul specific ce apare în zona centrală în mod masiv, găsim aici unele particularităţi locale legate de aria largă dunăreană. „Pânza cu mărgini" este primul element de diferenţiere între cămăşile de la munte şi cele de la câmpie. Altiţa tratată în puncte de cusătură delicate cu un efect rafinat din Câmpia dunăreană, apare adeseori singură pe mânecă, încreţul fiind eliminat, ca inutil, iar mânecă rămâne albă, fără ,,râuri".

O altă particularitate a acestei zone este amplasarea decorului altiţei foarte sus, pe umăr, ornamentul pornind de la guler. Legat de această dispoziţie amintim şi fenomenul interesant ce apare la cămaşa din localităţile apropiate de Dunăre a cărei altiţa mică, pla¬sată sus pe umăr (pornind de la guler) este lipsită de ornamentaţia obişnuită, având numai un simplu chenărel pe mărgini („mărginar la altiţa"). Aceste forme, care păstrează elemente originare, ne arată funcţia practică şi rostul iniţial al altiţei ca element de lărgire în structura cămăşii şi nu ca element de decor.

Prin continua evoluţie şi în dorinţa de a găsi soluţii noi şi practice, surprindem în această zonă o modificare în croiala tradiţională a cămăşii, prin retezarea sau „scobirea" por¬ţiunii superioare a mânecii şi a stanilor „ca să nu se îngrămădească creţurile". Sunt trans¬formări şi noi adaptări de astăzi, ce vor contribui pe parcurs la părăsirea vechilor canoane, ce au dus timp de secole şi milenii firul tradiţiei, cu legile nescrise ale portului popular străvechi.

3. VÂLNICUL

OPREG CREŢ, CATRINŢA, ZĂ'VELCĂ, VÂLNIC

Vâlnicul, denumit în Mehedinţi ,,opreg creţ", „catrinţa", ,,zăvelcă" sau ,,vâlnic" este piesa caracteristică portului femeiesc din Oltenia, in tipologia căruia se încadrează şi costu¬mul de Mehedinţi, îmbrăcat de la talie în jos, are înfăţişarea unei fuste, care fiind încreţită (încutată) dă siluetei o linie evazată. Forma lui derivă dintr-o ţesătură dreptunghiulară — ele cea 3,50 m largă şi cea 0,75 m lungă — care, deşi încreţită asemenea unei fuste, ea se poartă despicată, cu capetele suprapuse lateral, dat fiind că în portul popular românesc nu există forma de fustă încheiată.

Vâlnicul este ţesut de mână, iniţial cu urzeala şi băteala din lână, mai recent şi cu urzeala din bumbac, sau chiar integral din bumbac. Materialul principal, folosit în confecţionarea vâl-nicului este Una, „părul" firul de calitatea I-a, servind la urzeală, iar calitatea a Il-a denu¬mită „ştim" se foloseşte la băteala. Stimul este denumit — sub formă de fir tors — şi „cicic". Cicicul reprezintă lâna adecvată bătelei, „lâna de zăvelcă", toarsă foarte subţire în zona de sud a judeţului şi mai gros în zona de munte.

La sfârşitul secolului trecut, s-a introdus în mediul rural bumbacul, care a înlocuit firul de păr de lână, folosit la urzeală. Dar firul de bumbac, pătruns sub diverse calităţi, a determinat şi confecţionarea integrală a unor vâlnice din ,,amici", ,,aţişoară" sau ,,coton", o îmbrăcăminte uşoară şi agreată vara, având în vedere greutatea şi consistenţa vâlnicelor con¬fecţionate din lână.

Pentru ornamentaţie s-a utilizat lina de calitatea a III-a, „cănuri", toarsă şi vopsită casnic, fie cu coloranţi vegetali (sovârf, serpet, pătlagină etc.) fie cu produse industriale „bob" sau „zgrunz de lulaic" (piatră vânătă), „boabe de cicic", sau alţi coloranţi de fabrică. In cazuri izolate se folosea la motivele alese şi „mătase de gogoşi", prelucrată şi colorată casnic. Cel mai preţuit material pentru ornamentare a fost însă „lânuţa" industrială, care s-a bucurat de o largă frecvenţă şi care a adus cu sine şi noua şi străina ornamentaţie florală ,,flori de pe hârtie" difuzată prin cataloagele fabricilor de prelucrare a lânii şi a coloranţilor.

Sistemele de ţesut, atât ale fondului, cât şi cele de ornamentare ale vâlnicului, deter¬minate de posibilităţile războiului de ţesut orizontal, sunt multiple şi variate, cuprinzând prin¬cipalele tehnici, frecvente în industria textilă ţărănească astfel : bătaia cu suveica, alesătura cu mâna, alesătura cu speteaza, alesătura cu cocleţi şi năvăditura. Datorită varietăţii ce o pre¬zintă, vâlnicul de Mehedinţi — o varietate nemaiîntâlnită în alte regiuni ale ţării —, tehnicile amintite apar în mod curent în tipologia acestuia, eşalonate cronologic, de la cele mai simple, arhaice, până la cele mai complicate.

Ţesătura curentă a vâlnicelor — şi totodată cea mai veche — se face în 2 iţe, care apare sub două formule, ambele cu o mare frecvenţă în Mehedinţi :

— ţesătura denumită ,,vâlnic", în zona de nord şi „bătută" sau „călcată" în zona de câmpie, reprezintă o textură deasă cu firele de urzeală acoperite, apărând la suprafaţă numai stratul format din firele dese de băteală. „Catrinţa bătută" sau „călcată" cu „urzeala ascunsă" sau „cu urzeala îmbrăcată" este denumirea în zona de sud şi simplu „vâlnic" în zona de munte, a acestui vâlnic, preţuit pentru consistenţa sa şi pentru consumul mare de material;
— a doua formulă a ţesăturii în 2 iţe este aceea denumită „pânziului" în zona de nord şi „pânzeşte" în zona de sud, care lasă vizibile, în mod egal atât firele de urzeală, cât şi cele de băteală, asemănător ţesăturii de pânză. In cazul acesta se impune ca firele care se încrucişează să fie de aceeaşi calitate (lână) şi de aceeaşi grosime. Ţesătura „în pânză" este mai uşoară şi dat fiind că se pretează mai puţin la alesătura cu mână pe rost (a ,,rândurilor"), acest gen de vâlnic constituie categoria a Il-a în ierarhizarea valorică, fiind şi ornamentat mai simplu.

Un alt sistem de ţesătură, de asemenea de veche tradiţie în Mehedinţi, este neveditura în 4 iţe, denumită în nord ,,dimiului", iar în sud „dimieşte" (referindu-ne la ţesătura dimiei) rezolvată în diverse forme: fie în „coaste" sau „rânduri" (linii diagonale), fie în „coaste întoarse" (în linii zigzag), fie „în ochiuri", mici romburi). Cum aceste motive apar în relie¬furi, ca un strat pe suprafaţa ţesăturii, se rezolvă deodată şi problema ornamentaţiei, care se completează, la acest vâlnic, cu simple vărgi colorate.

Un sistem similar îl constituie ţesătura în 5 iţe, practicată în Vechime şi revenită la vâlnicele de tip nou din zona de nord a Mehedinţilor, având motive în relief, specifice aici, denumite sugestiv „pituţe" sau „mură".

Mult obişnuită în aceste locuri este formula de nevedit în 4 sau 5 iţe, dar ţesut în 2 iţe (printr-o manevră a călcătorilor), realizându-se astfel o ţesătură rezistentă.

Ultimul şi recentul sistem de ţesătură este „în cocleţi" (iţe suplimentare adăugate în număr mare, celor două iţe principale), prin care se execută motive de alesătura, răspândite omogen peste întreaga suprafaţă a ţesăturii, rezolvându-se prin ţesătura de fond, simultan şi ornamentul vâlnicului.

Ornamentaţia vâlnicului este realizată prin ţesut (sistem generalizat la toate piesele din lână (purtate de femei de la talie în jos), totuşi surprindem o excepţie la vâlnicul cusut cu beteală, din colţul de est al judeţului Mehedinţi.

Decorul urmează şi la vâlnic aceeaşi orientare lineară, caracteristică ornamentaţiei portului popular românesc : „vărguţe", ,,tăngi", ,,zimţişori", ,,speteze", ,,rânduri alese" şi „mărginari" străbat în sens vertical întreaga suprafaţă a vâlnicului, într-o succesiune ritmică şi simetrică.

Cel mai simplu ornament este ,,vărguţa", denumită în zona de nord şi ,,chinguţă", „tănguţă" sau „trăsură", realizată prin bătaia cu suveica a 2 fire — dus şi întors —, colo¬rate distinct de coloritul fondului, ceea ce nu reclamă o tehnică diferită de aceea cu care se ţese fondul vâlnicului. „Vărgat cu suveica" este denumirea acestui procedeu. Numele de ,,vărgi bătrâneşti" ne confirmă vechimea acestui decor simplu, răspândit peste întreaga suprafaţă a Mehedinţiului, cu o pondere deosebită în zona de nord, muntoasă, unde acest ornament mai persistă în forma sa iniţială. Când aceste dunguliţe se dezvoltă în dimensiuni mai lărgite şi în colorit policrom, ele primesc denumirea de „vărgi" („varga mare") şi se repetă în lăţimi dife¬rite, respectând o succesiune ritmică prin revenirea aceloraşi grupe de vărgi de la un capăt la altul al vâlnicului.

Simplul ornament arătat, se îmbogăţeşte pe parcurs cu „zimţişorii", mărunte motive (înşi¬ruite în două culori alternate), realizate cu două suveici, fiecare introducând câte un fir de culoare diferită de a celeilalte.

Printre vărgi şi zimţi, apare „rândul" sau „rând de râuri", „rând ales" cu mâna pe rost, sau „cu rostul închis", ornament ce conferă o deosebită preţiozitate „opregului", „catrinţei" sau „zăvelcii alese" din portul popular mehedinţean. Denumirea acestuia şi de „rând în picioare" sau „rând în deal şi vale" ne indică orientarea în sens vertical al acestui decor, care nu se abate de la tradiţia „canonului" ce stă la baza ornamentării vâlnicului din aceste locuri.

Decorul de „rând ales" nu exclude decorul de vărgi, care apare alături de rânduri, brăzdând „câmpul" (ţesătura de fond) a vâlnicului. Vărguţele şi vărgile rămân, primind însă un rol secundar (auxiliar) alături de ornamentaţia evoluată a rândurilor alese, ele nu mai variază în lăţime şi colorit, ci se înşiră modeste, subţiri şi egale pe intervalele dintre rânduri, sub denumirea de „vărgătură" sau „vărguţe pe câmp".

Decorul principal al vâlnicului „rândul ales" deţine întregul repertoriu de motive, spe¬cifice ornamenticii din aceste zone, cu denumiri care ne sugerează mediul înconjurător şi confirmă spiritul inventiv al creatorului popular : „suveici", „postai", „pituţe", „cârligul", „berbecul", „flori", „izvoade cu păpuşi" etc., „rând ţinut" sau „înzelat" (când ornamentul rândului se întinde legat) şi „boboci rupţi" sau „mutaţi" (când motivele înşirate apar izolate). Ornamentaţia rândurilor alese la vâlnicele vechi este geometrică şi supărător de florală — ca rezultat al cataloagelor — la cele noi.

O particularitate, ce apare la rândurile alese este delimitarea acestora prin „vărguţe de îngrădea", „mărginar la rând", „îmbrăcătura rândului" etc., ce apare la unele vâlnice (mai ales în zona de sud) cu mici motive înşirate, fie delimitate în linie dreaptă, fie în conture libere, ce se întind pe lungime, la marginea rândului ales.

O altă particularitate a rândurilor alese este variaţia lor ; la vâlnicele de tip vechi apar şi cinci „mode" sau ..neamuri" (modele) diferite de rânduri. La vâlnicele ce au urmat, regula era de trei variante de rânduri, iar la cele recente numai de două.

Tehnica de realizare a rândurilor este alesul cu mâna pe „rostul închis" trecând cu degetele firul motivului ce-l urmărim „călcând şi ridicând" tot câte un fir din urzeala prin care tragem firul colorat al ornamentului. Acest sistem de alesătură numit ,,ales pe rost", ,,ales cu pânză", sau „în tangală", sau „alesătură în sec" s-a dezvoltat în două formule tehnice, dintre care cea mai veche este „alesătură nelegată" sau „în toege", căruia i-a urmat „alesătură legată" sau ,,muşcată". La prima apare, printre motive, mici spaţii libere, ca un ajur (genul Caramani) iar la a doua, motivele sunt unite prin firele de alesătură care ,,se leagă", cum spune ţăra¬nul atât de sugestiv „se muşcă firele între ele".

Un alt sistem de ales, mai recent, este acela cu firul ornamentului dus peste mai multe fire de urzeală, realizându-se un motiv bombat, sistem numit „alesătură pe deasupra" sau „pe tangală".

Din alesul cu mâna s-a dezvoltat alesul cu „spetează", prima fază mecanică, care acce¬lerează operaţia alesului. Din acest sistem rezultă „alesătură cojocărească", introdusă mai recent în tehnica de ornamentare a vâlnicelor.

Toate sistemele de ţesut, în mai multe iţe decât două, prin care se realizează fondul ţesăturii de vâlnic, privesc şi ornamentarea, dat fiind că reliefurile ce rezultă din aceste sisteme, constituie însuşi ornamentul.

In coloritul vâlnicului deosebim două elemente : culoarea fondului (a ţesăturii însăşi) denumit „câmp" şi culoarea ornamentaţiei. Pe întreaga suprafaţă a Olteniei, vâlnicul apare în colorit de fond roşu, excepţie făcând Mehedinţiul, unde vâlnicul deţine şi un colorit mai sobru : negru, vişiniu şi cafeniu, în zonele de munte, mai puţin sobru în zona centrală şi colo¬rat mai intens în Câmpia Dunării, unde frecvenţa vâlnicului roşu „cicic" este mare. Vâlnicul ornamentat cu „rânduri alese" are câmpul roşu „cicic", sau roşu mai potolit (în zonele din nord, purtat chiar şi de femeile în vârstă cu ocazia de mare sărbătoare).

Având o lărgime mare, vâlnicul se poartă încreţit sau încutat la talie, ceea ce în zona de nord se numeşte „încreţit ca după cap" (sistemul vechi fiind încreţirea), iar încutarea „înbetit" sau „rochiului" (referire la rochia oraşului plisată).

Încutarea vâlnicelor se face cu vechi practici acumulate printr-o experienţă îndelun¬gată, reflectând ingeniozitatea şi abilitatea creatorului popular. Două sisteme se folosesc la „strângerea în cute" a vâlnicului : cel mai vechi este „încutarea din degete pe blană", sau ,,pos-tavă" (cutele întinse, legate pe o scândură, sau pe dosul unei albii) căreia i-a urmat „încu¬tarea pe joarde" prin introducerea unor beţigaşe din trestie sau brad sub fiecare cută. Mate¬rialul umezit şi încutat astfel se aşează, legat strâns, pe pământ pentru a se usca încet. Cutele realizate astfel sunt mărunte, cu muchia ridicată (identic cutelor govrate) în portul ţărănesc neexistând — până recent — „cute culcate", realizate cu fierul de călcat. Vâlnicele de factură mai nouă, acelea cu rânduri alese, se încutează „culcat", în cute late, având grijă să se vadă rândurile alese : „scoatem numai rândul şi câmpul îl băgăm în dos".

Din marea varietate în unitate, ce o prezintă vâlnicul pe teritoriul judeţului Mehe¬dinţi, se desprind unele particularităţi locale conturate pe zone etnografice mai restrânse. Denu¬miri diferite ale aceloraşi forme, sau a unor forme ce se izolează într-un anumit loc, ne arată interpretări şi concepţii, ce rezultă din alte condiţii de înţelegere şi gândire în zona munţilor şi altele în Câmpia dunăreană.

In Izverna sau Cireşu, vâlnicului i se spune ,,opreg creţ" (spre deosebire de opregul îngust, prezent şi el în portul femeiesc de aici) ; în Pristol sau Gruia este numit „catrinţă căl¬cată", iar la Salcia, Cujmir şi Oprişor „zăvelcă aleasă", denumirea de opreg fiind trecută în Câmpia dunăreană unui vâlnic de categorie mai modestă, în izolarea zonei ele munte sur¬prindem păstrarea unor elemente arhaice, cum este „opregul creţ în tangală" cu simple vărgi uniforme (mai rar câte o ,,brăţarie" sau un ,,râuşor de zimţi") fără rânduri alese, în colorit poto¬lit, rezultat al coloranţilor vegetali. Este ,,opregul creţ" autohton al Mehedinţiului, creat şi păstrat fără alterări. De asemenea surprindem aici şi urma opregului creţ, purtat cu un „fâs-tic" în faţă, ca dovadă a dezvoltării opregului creţ din opregul îngust de la spate, singurul care s-a purtat pe vremuri în asociaţie cu fisticul în faţă, forma de opreg creţ fiind pătrunsă aici din zonele din sud.

Un alt element păstrat în aceste locuri este ornamentul de „strază" sau ,,poală", un grup de vărgi orizontale albe, „rânduri culcate" care se întind, ca o bordură, la poala opregului creţ. Straza sau poala aparţine vechilor oprege creţe.

Sobrietatea coloritului şi ornamentul de ,,poală" s-au perpetuat până astăzi în această zonă. Opregele creţe de astăzi, denumite tot ,,cu poală", au pe porţiunea de jos a aglome¬rare de vărgi, de data aceasta însă verticale (una lungă până sus şi alta întreruptă la jumă¬tate) acoperind dens poala opregului. Alături de acestea, s-a mai dezvoltat opregul „creţ cu cot" cu aceleaşi vărgi verticale întrerupte la jumătate, dar la nivele diferite, crescând şi scăzând în scară (în formă de zigzag) pe porţiunea de jos a opregului creţ.

Ţesătura de fond în 4 şi 6 iţe, cu năvădituri în diverse motive reliefate, ca de exemplu „mura", este curentă şi astăzi la opregele creţe. Vărgile sunt realizate fie din simpla „bătaie cu suveica" a unui fir de culoare distinctă (cele scurte) urmând modelul reliefat al fondului, fie că sunt alese (cele lungi) în cocleţi.

Coborând spre centrul judeţului, găsim o mai mare îmbelşugare a decorului, interpretat şi tratat însă cu respectul formelor tradiţionale, în această zonă, bogată în mărturii ale por¬tului autentic mehedinţean, este nelipsit „opregul-vâlnic" cu impresionante „rânduri alese" în motive geometrice pe câmpul roşu învărgat al opregului. Este prezent de asemenea şi „opregul creţ mărunt" ţesut, „pânziul" (deşi năvădit în 4 iţe). „Straza" din vărgile „culcate" este nelip¬sită la poala acestor oprege, care păstrează şi aici esenţa si specificului mehedinţean.

în Câmpia dunăreană, unde contactul cu zona Doljului şi mai ales unde pe substratul autohton s-au suprapus elemente pătrunse din cultura balcanică, apare o neîntâlnită varietate în portul popular local, care se reflectă, în mod special în factura vâlnicului.

Denumirile multiple ale acestei piese de port, fie din aceeaşi categorie, fie sub aspectul varietăţii, care se schimbă aproape de la o comună la alta, produc unele confuzii la primul contact cu costumul femeiesc din această zonă.

Putem stabili totuşi, de la bun început, două mari categorii ale vâlnicului purtat aici : 1) „catrinţă sau zăvelca aleasă" şi 2) „opregul".

„Catrinţă" sau „zăvelca" aleasă din Câmpia dunăreană este similară cu „opregul-vâl¬nic" din zonele de centru şi de nord amintite, caracterizată în primul rând prin sistemul de ţesătură „bătută" (cu urzeala ascunsă) şi în al doilea rând, prin ornamentul de „rânduri alese". Acest tip de vâlnic se prezintă în mod masiv şi în formă opulentă în zona de câmpie, consti¬tuind piesa ţinutei de sărbătoare, a costumului femeiesc, şi fiind riguros respectată ca indis¬pensabilă în vestimentaţia de ceremonie a miresei şi a naşei.

Catrinţă aleasă are totdeauna câmpul roşu „cicic", învărgat fie cu vărgi mărunte, fie mai late. între particularităţile locale ale catrinţei, se înscrie, în primul rând, sistemul de delimitare de-a lungul rândurilor alese, prin „îngrădeală" sau „mărginar", care aici apare frecvent şi adeseori în conture libere de motive meandrice („codricei", „pui" etc.). O altă particulari¬tate locală este şi policromia vărgilor de pe câmpul catrinţei, colorate uneori în nuanţe de verde, galben, albastru etc., reflectând aceeaşi bogăţie şi opulenţă în concepţia decorului din această zonă însorită. Firul de cicic, tors subţire, din care rezultă o ţesătură deasă şi fină, se înscrie de asemenea între caracterele locale ale acestei piese de port.

în timp ce „catrinţa aleasă" prezintă o puternică unitate pe întreg teritoriul zonei de sud, ,,opregul" apare într-o mare varietate de ornamentaţie şi tehnică de executare.

Remarcăm în primul rând factura de piesă de purtare a opregului, făcut mai mic, mai scurt, din ţesătură ,,pânzească" în 2 iţe, sau ,,dimiască" în 4 iţe : ,,Să fie uşor şi sprinten la purtare"5.

O caracteristică fundamentală a opregului o constituie culoarea de fond, care nicio¬dată nu este roşie (în contrast cu catrinţa), ci în nuanţe potolite de cafeniu, vişiniu, vânăt sau negru, surprinzând şi cazuri când opregul în 4 iţe este ţesut în 2 nuanţe (una coloritul urzelii şi alta a bătelii).

Formula cea mai simplă este ţesătura simplă fără ornament, sau cu „vărgătură" a „opregului încutat pe joarde", cutele mărunte, nepermiţând un ornament complicat, în afară de decorul linear. In schimb acest ornament ele vărgi se dezvoltă într-o mare varietate de dimensiuni, sensuri şi colorit, ceea ce a determinat şi diversele denumiri ale acestor oprege : ,,opreg învărgat cu vrâstele" (cu vărgile monocrome), ,,opreg cu vărgi" (din fire colorate dife¬rit), ,,opreg lăcrat" (cadrilat) etc.

Un tip de opreg mai evoluat este ,,opregul cu rând la poale" sau ,,cu împrejuroi", o bordură de alesături cu speteze pe porţiunea de jos sau „opregul în iţe", o formulă nouă de opreg ornamentat pe toată suprafaţa cu motive geometrice alese în cocleţi.

în tipologia opregelor clin zona de sud apare un exemplar puţin întâlnit, care ridică problema unor interpenetrări cu zonele vecine : este „opregul cu ochiuri", cu mărunte motive, ce apar policrom pe muchia cutelor şi formează un ornament de romburi intercalate. O par¬ticularitate a acestui opreg este urzeala din borangic „pentru a fi mai scorţos" 6. Opregul în ochiuri reprezintă o creaţie preţioasă, de o mare virtuozitate tehnică.

Ca o mărturie a timpurilor trecute apare în zona de câmpie a Mehedinţiului „vălăni-cul", sub formula cea mai originară a acestui tip de vestimentaţie. Compus din două foi înguste de ţesătură cu fondul roşu vişiniu, vălănicul păstrează prin vărgile colorate şi rândurile alese, înguste, ca şi prin ţesătura de o deosebită fineţe şi subţirime, tradiţionalele calităţi ale acestei piese, specifice Câmpiei dunărene.

Părăsind zona sudică a Mehedinţiului, cu marea sa varietate de forme, ne îndreptăm înspre colţul din extrema estică a judeţului, unde descoperim un fenomen izolat în tipologia vâlnicului şi anume : „zăvelca cu betea". De origine necunoscută zăvelca cu betea răspândită într-o restrânsă enclavă, unde se întâlnesc trei judeţe : Mehedinţi, Dolj şi Gorj, aparţine unei forme de ornamentaţie încă neîntâlnită în tipologia vâlnicelor. Pe fondul negru de ţesătură din lână „pânzească" sunt cusute cu beteală argintie ornamente reliefate. Compoziţia decorului se centrează la poala zăvelcii, unde găsim „ghenarul din şerpi" şi „prejuroiul din chite de beşici" (motive de buline), iar pe partea superioară „flori mutate" şi „crăcuţe", care ne amin¬tesc de motivul simbolic „arborele vieţii". Zăvelca cu betea prezintă un caz izolat în tipo¬logia vâlnicelor şi oferă o interesantă temă de cercetare.

Repertoriul bogat al diferitelor forme de vâlnic, ce apar pe suprafaţa judeţului Mehe¬dinţi, ne arată — spre deosebire de celelalte judeţe din Oltenia — rezultatul condiţiilor de viaţă, ce apar mereu altele pe întinsa arie a judeţului, dintre Carpaţi şi Dunăre.

OPREGUL ÎNGUST, FISTICUL, PRESTELCA (ZUVELCA)

Piese de port dreptunghiulare, purtate în sens perpendicular, prinse fiind la talie, una în faţă şi alta la spate, cu poalele vizibile pe părţi, se încadrează în tipologia costumului cu două catrinţe, răspândit în mod general în Transilvania şi cu o mare frecvenţă şi în Oltenia.

în judeţul Mehedinţi acest port are o mai pronunţată utilizare în zona de nord, unde este considerat de veche tradiţie, anterior costumului cu vâlnic, despre care se presupune a fi de provenienţă din Câmpia dunăreană. Fiind mai puţin preţuit decât portul cu vâlnic, este folosit la muncă, de către bătrâne şi în ţinuta modestă a fetelor, iar în anotimpul de vară de către toate femeile.

Această piesă dreptunghiulară este ţesută de asemenea din lână, în tehnica uzitată vâlnicului, obişnuită fiind ţesătura în 2 iţe „bătută", cu urzeala ascunsă, în mod izolat însă se ţese şi în 4 iţe. Ornamentaţia urmează de asemenea aceeaşi regulă ca şi la vâlnic.

Şi aici ca şi la vâlnic, constatăm o distinctă diferenţiere între ,,opregul îngust" cu ,,fis¬ticul" din zonele de nord şi centrală şi „prestelca" Câmpiei dunărene.

,,Opregul îngust" se poartă numai la spate, fiind mai lat (cea 50 cm X 80 cm) decât ,,fisticul" purtat în faţă (cea 40 cm X 80 cm). Ambele reprezintă o ţesătură ornamentată linear — opregul în sens orizontal ,,rânduri cle-a doua" sau ,,rânduri culcate", iar fisticul în sens vertical ,,rânduri drepte" sau „rânduri în picioare" — care se ţese în lungime nelimitată şi din care se taie atât cât cere dimensiunea piesei respective. Deci ornamentul se repetă în mod egal, fără borduri şi fără delimitări. Ca şi vâlnicul zonei de nord şi aceste piese, prezintă aici un colorit mai sobru şi o mai redusă ornamentaţie. Dat fiind suprafaţa mică a acestora, motivele ce se înşiră în rânduri, fie orizontale, fie verticale, sunt mărunte, repetându-se aceleaşi la o pereche : opreg şi fistic, începând cu simplele vărgi, denumite „tăngi", ornamentaţia urmează în, evoluţia sa, toate fazele : ,,ridicaturi", „spetezc", „zâmtoaică", ,,rânduri cu pui schimbaţi" etc.

Pe Câmpia Dunării ,,prestelca" (în vechime denumită „zuvelcă") apare sub altă formă, fiind purtate perechi, ambele ornamentate egal în sens vertical. Aici confecţionarea prestelcii se simplifică prin faptul că se taie clin ţesătura ,,catrinţei alese" câte o lăţime de cea 50 cm pentru prestelca din spate cu trei rânduri alese — şi cea 40 cm pentru cea din faţă — cu două rânduri alese, în transformările ce au urmat, prestelca din faţă creşte în preţuire, ţesută fiind special cu alt gen de ornamentare de ,,boboci săriţi", răspândiţi omogen pe toată suprafaţa prestelcii.

O altă categorie de prestelca mai recentă, este aceea „cu chenar la poală" sau „împrejuroi", o bordură pe porţiunea de jos.

Ca o influenţă pătrunsă din zona limitrofă a Doljului, apare în părţile estice ale zonei de câmpie „prestelca de trei coţi", o prestelca lată (l m) purtată încreţită pe două aţe, pe care se strângea, să se îngusteze, vara, când ţinea prea cald.

Atât în nord cât şi pe câmpie, s-a dezvoltat în ultimul timp portul prestelcilor perechi, cu ornamentul orientat orizontal, cu un chenar mai dezvoltat în porţiunea de jos.

4. SUMNA ŢESUTĂ

Deşi în formă de fustă încheiată, reprezentând o influenţă a oraşului, calităţile este¬tice şi mai ales preluarea unor elemente tradiţionale de ornament şi tehnică, îi conferă „sumnei ţesute" un loc între creaţiile artistice din portul popular femeiesc de pe Câmpia dunăreană.

Integrată în costumul femeiesc ca o replică a opregului, sumna ţesută este confecţio¬nată casnic din fir de bumbac, vopsit în gospodărie, păstrând nuanţele de fond specifice opre¬gului : vânăt, cafeniu, vişiniu şi negru. Largă şi mai lungă decât opregul (acoperind poalele) era încreţită pe baer la talie (cea veche) sau „încutată pe degete" cu procedeele tradiţionale (aceea mai recentă). Ţesută numai din bumbac (niciodată din lână), sumna reprezintă o piesă de port de vară şi preţuirea de care se bucură între piesele de port, au situat-o după ,,catrinţa cu rânduri alese" în ţinuta de sărbătoare a costumului femeiesc.

Sumna, produs al industriei casnice, este ţesută în mod obişnuit în 2 iţe, cu urzeala „bătută" (ascunsă), apar însă şi sumne ţesute în 4 iţe, ,,năvădite în ochiuri". Ornamentul carac¬teristic sumnei este „varga", care se desfăşoară într-o mare varietate de compoziţie şi o bogată cromatică. Vărgi dispuse vertical, ,,sumna în picioare", vărgi orizontale ,,de-a douălea", vărgi întretăiate „sumna lăcrată", sau „cadrilată", sau grupe de vărgi, ce formează o bordură la poală „rând la poală", ,,varga mare", „împrejuroi" sau „cerc" sunt dispuse într-o mare diver¬sitate de sensuri şi în pronunţate nuanţe de culori clare.

Printre vărgi apare — în cazuri izolate — şi câte o alesătură măruntă făcută cu spe¬teaza la „sumna pe speteze".

în partea de vest a zonei de câmpie găsim denumirea de „câţă" la sumna, denumire pe care o poartă şi opregul din aceste locuri.

Portul sumnei ţesute se limitează numai la zona de câmpie, ca o dovadă a varietăţii şi bogăţiei de forme ce deţine această parte a judeţului Mehedinţi

5. BRÂUL ŞI BETELE

Cămaşa se încinge cu brâul, iar peste brâu se încing betele denumite în Mehedinţi „brăcira".

Brâul reprezintă o fâşie lungă de ţesătură de cea 3 m ; având o lăţime variabilă, între 0,20—0,30 m se poartă îndoit pe lungime, servind şi ca loc de păstrare a diverselor obiecte necesare.

Funcţia brâului fiind pur utilitară, fie de a strânge cămaşa pe mijloc, fie că are şi un rol în păstrarea sănătăţii, el este confecţionat clin firul rezistent al lânei „părul", ţesut fiind în 4 iţe.

Iniţial brâul a fost alb, dar femeia a preferat culoarea roşie, care s-a perpetuat în cro¬matica brâului.

Brăcira, mai îngustă decât brâul (de cea 5 cm) se încinge fie peste brâu, fie deasupra, peste opreg. Fiind lungă, depăşind 3 m, ea cuprinde mijlocul de 3—4 ori, înfăşurându-se „resfirat".

Brăcira, care se ţese cu urzeala năvăclită în mod special, este ornamentată cu motive mărunte ,,ochiuri", „şerpi", „codricei", „cârligu", ,,pui" etc. în colorit policrom, derivat din urzeala care creează modelul. Băteala este un fir de culoare închisă, care bătut prin urzeală, rămâne invizibil, ca un fir de suport.

In Mehedinţi, ca şi în Gorj, brăcira adeseori înlocuieşte brâul în portul bărbaţilor şi în acest caz ea se confecţionează mai lată de cea 8 cm şi într-o ţesătură mai solidă. In zonele din sud, brăcira bărbătească este denumită şi „cicic", atunci când coloritul acesteia este roşu, fără modele ornamentale.

Brăcirile din Mehedinţi prezintă un bogat repertoriu de ornamente şi culoare.

Femei | Barbati | Piese comune | Incaltamintea | Componenta
Home | Up | Next