EN|||DE|||FR|||RO

PORTUL POPULAR

Costumul popular aparţine unui domeniu de mare complexitate al artei populare româ¬neşti. Prin rolul ce-l deţine îmbrăcămintea în existenţa omului, costumul popular reprezintă un document de viaţă ; descifrarea şi analiza elementelor din care se compune, fiind în măsură să elucideze importante probleme de etnogeneză.

Despre portul popular românesc din trecut avem puţine documente istorice, iar din materialul real, care ne-ar putea ajuta în munca de urmărire a etapelor de dezvoltare, prin care a trecut costumul ţărănesc, nu s-au păstrat decât puţin din secolul al XVIII-lea şi ceva mai mult din secolul al XIX-lea. Astfel ne lipseşte veriga de legătură între multe secole din trecut, ceea ce face mai anevoios studiul portului popular sub aspect istoric.

Totuşi, ne sunt de mare folos unele vestigii arheologice scoase la lumină pe teritoriul ţării noastre, cum sunt unele reprezentări figurative (figurinele din epoca bronzului descope¬rite la Cârna — Oltenia) monumente funerare etc. Cele mai preţioase documente însă pentru portul popular românesc sunt monumentele romane : ,,Trophaeum Traiani" de la Adamclisi, din Dobrogea şi ,,Columna lui Traian" din Roma. Imaginile, care reprezintă poporul dac, de pe aceste monumente, ne arată îmbrăcămintea femeilor şi s. bărbaţilor în care descoperim ele¬mente identice, păstrate până astăzi în costumul popular românesc.

Cercetările arheologice îndreptate înspre cultura epocii feudale au scos la iveală câteva fragmente de ţesături, dintre care broderiile din secolele al XV-lea şi al XVI-lea găsite la Suceava, ne arată modul de ornamentare a cămăşii, cu puncte de cusătură şi motive identice cu cele găsite şi astăzi în ornamentica textilelor populare româneşti.

Valoroase documente pentru studiul costumului sunt şi picturile murale ale ctitorilor din bisericile Olteniei şi Munteniei, unde numeroase chipuri de ţărani apar îmbrăcaţi în haine similare cu cele purtate astăzi.

Urmează scrierile cronicarilor cu prezentări ale ocupaţiilor şi obiceiurilor, legate de îmbrăcăminte, diverse documente care ne semnalează date asupra unor sisteme tehnice sau materiale (ca pivele de dimie, torcătoriile, importurile de fire de cusut etc.), tranzacţii comer¬ciale, foi de zestre, care toate ne oferă informări asupra istoricului portului popular.

Preţioase documente constituie şi notele de drum ale călătorilor .străini, care prin descrieri de detalii şi mai ales prin ilustraţii, ne ajută la identificarea, pe linie istorică, a unor piese de port.

După cum am arătat aceste dovezi înşirate peste veacuri şi milenii — deşi cu mari goluri între ele — ne înlesnesc totuşi cunoaşterea elementelor de bază ale portului popular şi înţelegerea evoluţiei morfologice care a dat costumului forma sa de astăzi.

Dar cea mai valoroasă sursă de informare o constituie materialul etnografic real păs¬trat în muzee şi, mai ales, pe care-1 găsim în cercetările pe teren. Prin analizarea formelor de port, ce apar într-o anumită zonă, prin analogiile cu variantele acestora din alte zone, rapor¬tate la formele tradiţionale, vom reuşi să stabilim caracterul specific al costumului ţărănesc, locul deţinut de acesta în viaţa poporului şi rolul pe care îl are în edificarea culturii şi artei noi.

Costumul popular s-a dezvoltat odată cu istoria poporului român, fiind expresia tra¬diţiilor formate de-a lungul veacurilor. Legătura strânsă între îmbrăcăminte şi condiţiile de viaţă ale omului constituie una dintre caracteristicile fundamentale ale portului popular.

Deşi portul românesc are o structură de bază unitară el a primit pe parcursul isto¬riei aspecte diverse de la o regiune la alta.

In epoca fărâmiţării feudale, pe teritoriul României s-au desprins unităţi teritoriale, provincii istorice, cu viaţa lor economică şi politică distinctă şi cu arta lor proprie. Astfel s-au creat particularităţile regionale, condiţionate de un complex de împrejurări care au determi¬nat şi stilul portului popular, legat de fiecare provincie în parte.

Varietatea costumului popular din aceste zone distincte se înscrie însă în cadrul unei puternice unităţi ele fond, care este menţinută de structura unitară a costumului românesc, şi este prezentă în toate aspectele sale esenţiale şi anume :

1. Intrebuinţarea ţesăturilor albe de cânepă, in, bumbac, lână, borangic, produse în gospodăria proprie, coloritul alb fiind specific costumului popular românesc.

2. Unitatea de croială, care are ca lege ele bază tăietura în foi drepte (fără răscroituri).

Respectându-se economia de material, printr-o perfectă raţionalizare se folosesc toate bucăţile rezultate din tăierea unei foi de ţesătură.

3. Aceeaşi unitate se vădeşte şi prin aspectul esenţial al costumului popular : decorul.

Ornamentica veştmintelor se caracterizează printr-o deosebită măsură şi pondere în compo¬ziţia ornamentală, în dispoziţia motivelor decorative pe suprafaţa ornamentată, creatorul popular având o excepţională precizie în stabilirea unui perfect echilibru de valori.

În ornamentica costumului popular, decorul este plasat pe porţiunile vizibile şi nesu¬puse uzurii. Dispoziţia ornamentului urmează linia dreaptă - motivele ornamentale se înşiră într-o succesiune ritmică, în rânduri, care străbat — fie de la o margine la alta, fie pe supra¬feţe delimitate — ţesătura pieselor de port.

In unele cazuri şi la unele tipuri de costum , aceste rânduri de motive se unesc, formând un ornament compact, denumit „tablă" sau „blană" , cum avem numeroase exemple la cos¬tumul de Mehedinţi.

In arta populară, ornamentul este legat organic de forma şi volumul obiectului, deter¬minat fiind şl de materia primă şi tehnica de executare a acestuia.

4. Al patrulea element care determină unitatea costumului popular este coloritul, care se caracterizează prin prospeţime şi armonie. Alături de culoarea de bază albă specifică portu¬lui popular românesc, coloritul ele fond al unor piese de port, ca şi ornamentaţia sunt redate în culori primare : roşu, negru, galben, albastru sau verde, armonizate fiind numai prin tonuri majore.

Componenţa costumului prezintă ele asemenea un element de unitate a portului popular, care apare în structura unitară, atât la costumul femeiesc, cit şi la cel bărbătesc. Costumul femeiesc se caracterizează printr-o componenţă similară - aceeaşi cămaşă îmbrăcată direct pe corp, care este legată la mijloc cu brâul lat, piese croite deopotrivă în formă dreptunghiulară îmbracă corpul de la talie în jos. Capul se poartă descoperit la fete şi acoperit la neveste, iar sumanele şi cojoacele păstrează aceleaşi forme. La costumul bărbătesc, uni¬formitatea este atât de mare, încât numai unele detalii de croială şi particularităţi de ornamentică constituie o diferenţiere de la o zonă etnografică la alta.

Totuşi varietatea portului popular românesc — menţinută în cadrul unei evidente uni¬tăţi de stil — este remarcabilă. Datorită condiţiilor de viaţă diferite, fiecare din ţinuturile ţării noastre şi-a impus o notă dominantă în caracterul local al costumului popular, iar în limi¬tele acestor ţinuturi, variantele tipului principal de costum prezintă, la rândul lor, diferen¬ţieri de detaliu, care duc la o mare variaţie şi bogăţie de forme.

Inainte însă de a trece la analiza costumului de Mehedinţi se cere a stabili care este etapa în dezvoltarea portului popular, ce prezintă forma valabilă de costum, pentru a fi stu¬diată şi valorificată de noi astăzi ?

Ca toate fenomenele de cultură materială, costumul popular este supus unei continue evoluţii. Legătura sa strânsă cu viaţa socială îl face să apară ca un fenomen în continuă trans¬formare, adaptându-se condiţiilor mereu schimbate de viaţă. In general costumul, pornit iniţial de la cele mai simple forme, s-a perfecţionat şi complicat însuşindu-şi, pe lângă funcţiu¬nea sa de ordin practic şi atribute estetice.

Factorii care au contribuit la evoluţia costumului popular autohton, până la forma com¬plexă, pe care o cunoaştem astăzi, sunt nenumăraţi şi aparţin unor domenii diferite.

Vom încerca, prin selecţionarea formelor valabile care păstrează şi valorifică cele mai intacte elemente tradiţionale pozitive — reprezentând valoare de document — să urmărim etapa culminantă în evoluţia portului popular, care îmbogăţit pe parcursul istoriei cu ele¬mente noi, pătrunse şi stratificate pe fondul străvechi, s-au cristalizat într-un ansamblu armo¬nios de îmbrăcăminte, ce îmbină utilul cu frumosul şi serveşte în mod firesc cerinţelor de viaţă.

Ocupându-ne de costumul acestei etape ele evoluţie, vom încerca, ca deodată cu selecţionarea şi valorificarea formelor tradiţionale, să eliminăm ori ce element hibrid — de natură artificială — care contravine legilor de creaţie şi nu se poate integra organic în com¬ponenţa şi armonia costumului autentic.

Costumul femeiesc, în raport cu cel bărbătesc prezintă o tipologie mai variată şi o mai mare bogăţie a decorului, de aceea, ne va fi justificată preocuparea noastră susţinută în descrierea costumului femeiesc.

In clasificarea generală a portului popular femeiesc deosebim trei tipuri principale de costum. Tipizarea costumului este determinată de forma şi funcţiunea pieselor de port, care îmbracă corpul de la talie în jos şi care se încadrează în trei mari categorii şi anume : 1) ,,fota" aparţinând costumului de Moldova şi parţial de Muntenia ; 2) „vâlnicul" aparţinând costumului de Oltenia şi 3) ,,catrinţa" aparţinând costumului de Transilvania, dar purtată deo¬potrivă, atât în Oltenia, cât şi în Muntenia.

Costumul femeiesc de Mehedinţi se încadrează, prin structura sa, atât în tipologia cos¬tumului cu vâlnic, cât şi a costumului cu catrinţe.

Costumul cu vâlnic reprezintă costumul ţinutei de sărbătoare, dar serveşte în mod prac¬tic şi ca îmbrăcăminte de iarnă, pe când costumul cu catrinţe este purtat mai mult în ţinuta de muncă şi reprezintă totodată costumul de vară.

In ambele formule, costumul femeiesc se compune din : îmbrăcămintea capului, cămaşa (pusă direct pe corp), brâul şi betele încinse la mijloc, iar de la talie în jos, prinse de mijloc, fie vâlnicul, fie catrinţele (una în faţă şi alta în spate), în picioare încălţămintea, în anotimpu¬rile răcoroase cojocul şi haina.

Pentru o mai bună cunoaştere a pieselor ce compun îmbrăcămintea şi o mai bună înţelegere a rolului acestora în structura costumului, vom încerca să prezentăm fiecare piesă în parte, ca la urmă să arătăm costumul în componenţa sa, conturând şi tipurile zonale, ce se desprind din tipologia generală a portului popular mehedinţean.

Ca un proces firesc, determinat de condiţiile locale de viaţă şi de interpenetrările rezultate din contactul cu zonele etnografice vecine, constatăm şi în judeţul Mehedinţi des¬prinderea şi conturarea anumitor zone mai restrânse, în care costumul popular păstrează particularităţi strict locale.

Din cele două mari enclave etnografice opuse, zona de nord începând cu colinele Porcinei şi a Livezilor, până la Obârşia de munte, şi zona de sud care cuprinde Câmpia Dunării, tipologia portului popular se mai desprinde încă în alte două zone, mai restrânse : zona cen¬trală (Ilovăţ, Şişeşti, Malovăţ, Prunişor), care reprezintă prin elementele sale esenţiale cel mai valabil tip de costum mehedinţean şi zona din colţul de est al judeţului (Brezniţa — Motru, Stângăceaua, Grozeşti, Butoeşti) al cărei costum cu „zăvelca cu beteală" prezintă o formă unică în tipologia costumului oltenesc cu vâlnic.

Arhitectura | Portul | Interiorul | Textile | Ceramica
Back | Home | Up | Next